Flash-uri
Stau
şi ascult ce vorbesc oamenii... îi văd şi
încerc să îmi imaginez ce profesiune are fiecare.... greu de
ghicit... nu îi poţi deosebi... au ajuns toţi să aibă aceeaşi
fizionomie....imagini terne se perindă, le priveşti şi nu îţi
vine să crezi că aceştia sunt oamenii cu care ai dori să comunici
.. au devenit atât de apatici... oare ei mă văd la fel?
Mai
auzi din când în când o remarcă: “Auzi
dragă, X şi-a lăsat copilul şi bărbatul şi a plecat, în Italia
sau în Spania. Ce i-o fi trebuit? Aici nu este de muncă? Crezi că
se mai întoarce?”. Răspunsul este cu mici variaţii:
”Poate…”, ”Cine ştie, la cât erau de amărâţi, că
de abia aveau ce pune pe masă… s-ar putea să nu mai vină”. Dar
ce fac cei care au rămas?… acum auzim la ştiri că ori s-a
sinucis copilul, ori bărbatul, ori nu mai sunt de găsit, unul din
ei…. sau că divorţează.
Uneori
mă întreb de ce nu pleacă toţi… ce îi opreşte?
Mulţi
ar pleca, dar teama de necunoscut, teama de a fi printre străini un
paria, îi opreşte pe mulţi să plece. În
fond te simţi bine în ţara ta, îţi place mirosul urbei tale,
mirosul galben auriu al toamnei, albul-argintiu al iernii, mirosul
străzii tale… îţi plac oamenii de „acasă”…
doar că toţi au suferit transformări.
Mă doare gândul că nu-mi mai recunosc semenii... uneori mi se par
nişte umbre care merg în toate sensurile, dezorientaţi... o
mişcare browniană permanentă. Sunt într-o continuă căutare,
bâjbâie în aflarea celei mai fericite formule de a sta în
continuare sau de a pleca...
Iubim, chiar dacă nu recunoaştem întotdeauna sau ne revoltăm,
iubim tot ceea înseamnă pentru noi aceste meleaguri. Ne revoltăm
pentru ceea ce se întâmplă, pentru neputinţa noastră de a
schimba ceva. În fond tot oamenii sunt cei care dezamăgesc.
Fire invizibile ne leagă de tot ceea ce ne înconjoară. Nu putem
lăsa în urmă totul ... dorinţa de a revedea locul de unde ai
plecat nu poate fi exprimată în cuvinte. Chiar şi atunci cînd
pleci undeva, departe, senzaţia pe care o ai când revii este unică,
eşti în SIGURANŢĂ, este refugiul tău, este locul de unde nu poţi
fi alungat, are parfumul corpului tău, îţi păstrează imaginea în
memoria lui invizibilă, ştii că aparţii acestui loc. Ne ataşăm
fără să ştim de lucruri mărunte, care par la prima vedere
nesemnificative ... dar unde vom putea lega aceste flash-uri de
memorie de locuri şi oameni..? Unde în altă parte decât acolo
unde s-au petrecut.
Unde în altă parte a lumii poţi găsi atâta frumuseţe adunată,
cu codrii şi câmpiile care îşi schimbă veşmintele ca nişte
femei cochete care vor să fie în ton cu Universul? Unde găseşti
vorba molcomă a ardeleanului, unde găseşti bucuria de a trăi a
moldovenului sau firea iute a munteanului? Unde găseşti vorba
înţeleaptă, unde găseşti minunatele poveşti spuse de bunici la
gura sobei, unde poţi vedea părinţii aplecându-se cu dragoste
asupra copiilor până cînd eternitatea îi desparte?
Pentru că aşa suntem noi, aşa suntem cei de pe aceste meleaguri,
rămânem pe veci legaţi de ceea ce ne înconjoară ... acolo,
într-un sertăraş mic, ţinem sub cheie, un apus de soare care
scaldă pădurea în culori incendiare... sau strălucirea de diamant
a zăpezii pe crengile veşnic tinerilor brazi... sau soarele auriu
al verii care s-a jucat în părul tău... atingerea gingaşă a
vântului de primăvară care te face să revii la viaţă... toate
acestea sunt legate de locuri pe care memoria nu le poate uita sau
ignora.
Vom purta în noi, permanent, dulcea povară a amintirilor, a
locurilor şi oamenilor întâlniţi în trecerea noastră ... din
când în când, vom scoate din sertăraşul mic, acoperite de colbul
uitării ... frânturi de fericire ... care vor dăinui atâta timp
cât noi nu vom deveni decât un nume în memoria colectivă ...
