Al șaptelea de pe ”Cutezătorul”
Fusese
printre cei șapte prinși la furat pe epava remorcherului
multifuncțional ”Cutezătorul,” eșuat în nisipurile Chiciului
Mare, dovadă de necontestat
a nepăsării, neglijenței sau nepriceperii căpitanilor fluviali
din cele două carturi la cumpăna cărora s-a petrecut evenimentul.
Datorită acelei întâmplări, șenalul navigabil a fost blocat mai
bine de trei săptămâni, timp în care unii operatori din sectorul
Dunării de Jos au înregistrat pierderi atât de mari încât au
ajuns în pragul falimentului. De unde până atunci chestiunea era
pusă pe seama poziției precare a țării noastre în lume, de la
nefericitul acident s-a mai adăugat un calificativ în ce ne
privește: lipsa probității profesionale.
Agenții
căpităniei au
cercetat și evaluat cu scrupulozitate împrejurările naufragiului,
însă n-au ajuns la vreun rezultat în privința răspunderii cuiva
întrucât urmau alegerile generale și diriguitorii treburilor
publice căutau să știe, cât de cât, cum se vor separa apele.
Totuși, concluziile lor, expuse într-un raport amplu, detaliat,
prins parcă definitiv între niște coperți cartonate, a fost
înregistrat și parafat, fără a stârni interesul cuiva, elector
sau candidat, așa încât problema a fost abandonată de
cvasitotalitatea autorităților competente.
Abia
peste ani, când grupul celor șapte preadolescenți s-a dus să fure
de pe epava remorcherului relee, tranzistori, potențiometre, leduri,
riglete, circuite integrate și alte lucruri ținând de o tehnologie
devenită între timp anacronică,
în ideea de a făuri niște sisteme radio, gonio, radar etc., după
cum învățaseră la orele de fizică, remorcherul ”Cutezătorul,”
eșuat pe întinsura Chiciului Mare, a revenit în actualitate. La
început nu părea să să fie cine știe ce, încât gestul
paznicilor angajați de Administrația Porturilor Dunării Maritime
să descurajeze agresivitatea recuperatorilor de materiale
refolosibile, a fost considerat inutil. Cu toate acestea, cerbicia
acelor oameni nu doar a pus capăt entuziasmului puștanilor
surprinși în timp ce încercau să devalizeze epava de presupusele
elemente tehnice, cu siguranță depășite de vreme, adică având
un grad avansat de uzură morală, ci a mai trezit pe ici, pe colo,
bănuielile unora care nu credeau că o asemenea navă, cu un așa
echipaj a eșuat lamentabil pe un banc de nisip.
Așadar,
cei șapte minidelincvenți, prinși în flagrant (furt
manifest –
după expresia subinspectorului, proaspăt absolvent de academie,
sosit urgent la fața locului) au fost dați pe mâna poliției
judiciare întrucât faptul în sine prezenta un pericol concret
pentru ordinea publică și se impunea ca legea să-și spună
cuvântul. Prin aceasta s-a relevat într-un fel adevărata
dimensiune a situației în care ajunseseră acei mici indivizi cu
mințile înfierbântate de chestiuni peremtorii, pentru ei la acea
vreme, cum ar fi: progresul tehnic, tehnologiile avansate,
previziunea, inventivitatea, creativitatea și altele la fel de
abstracte și fără importanță pentru autoritățile ce urmau a
investiga și cântări faptele. Aceste autorități, prin
intermediul subinspectorului cel nou, au înștiințat mai întâi
familiile odraslelor rătăcite și numai după aceea s-au declanșat
procedurile prevăzute de lege. Într-un asemenea cadru, inspectorul
principal Adrian Veleru, șeful acelei anchete, cu o detașare în
dezacord vizibil cu îngrijorările audienței, a expus pe scurt
situația de fapt rezumată în câteva cuvinte: ”Au fost prinși
la furat.” Apoi i-a făcut semn subinspectorului să rezolve
problema. De multe ori și-a amintit cum ofițerul subțiratic a
motivat opinia, cu o voce gravă, măsurată, recurgând la precepte
străvechi, extrase dintr-o practică îndelungată, precum:
”adolescentes,”
”adulta juvenes,” ”alieni juris” și
altele de acest soi, după care celor șapte persoane (”personae”),
adică lor, nu li se putea imputa nicio vinovăție, nicio
responsabilitate sau altceva din ce ar fi vrut, poate, unii sau
alții.
În
consecință, făptuitorii tremurând de frică și frig (unii
încercaseră să se salveze sărind în
apă și înotând) au părăsit în grabă secția de poliție unde
a rămas doar el, Ion Gheorghe, al șaptelea din grup, ca să-i
explice inspectorului principal Veleru că în prinința lui trebuia
anunțat directorul căminului de orfani, că altfel nu se putea.
”Directorul căminului,” a repetat Veleru mai mult ca un reproș
adresat sieși pentru că îi scăpase acel amănunt, anume că el,
Ion Gheorghe, era de la cămin. L-a privit într-un fel ce s-ar fi
putut numi cu
interes, dar
lui i s-a părut mai degrabă că inspectorul principal se gândea la
alte lucruri când l-a întrebat: ”Care e numele tău?” I-a
răspuns că Iongheorghe. ”N-ai înțeles. Voiam să știu care
ți-e numele de familie.” Nu știa și asta, credea el, pentru că
nu avea familie. Toți îi spuneau Iongheorghe, într-un cuvânt,
numai în scris erau două vocabule. ”Bine, lasă... ” a zis
inspectorul principal, părând întru totul edificat. Pe drum au
vorbit, de fapt mai mult Veleru, despre o mulțime de lucruri, fără
nicio legătură cu ei doi și cu întâmplările din ziua aceea.
Însă după ce inspectorul principal a părăsit biroul directorului
Filiu a aflat că nu-i spusese ce era mai important, anume că și el
fusese ”băiat de la cămin.” ”E de-al nostru,” a subliniat
cu orgoliu domnul director.
Atunci,
spre deosebire de alte dăți, nu i s-a aplicat nicio corecție
pentru părăsirea căminului și pentru absentarea de la orele de
clasă, înhăitându-se cu tot felul de vagabonzi, devalizând
bunuri din proprietatea altora și tulburând astfel ordinea publică.
Iar el nu a uitat niciodată. Nu a uitat întâmplarea și nici
atitudinea directorului, cu siguranță influiențată de intervenția
inspectorului principal Adrian Veleru, fost băiat crescut la cămin
ca și el. N-a știut însă multă vreme, chiar și după ce a
devenit o persoană ”sui
juris,”cum
s-a exprimat inspectorului cel nou, adică având, prezumtiv,
capacitatea deplină pentru a înțelege anumite lucruri, că fapta
lor a adus, într-adevăr, în actualitate cazul remorcherului
”Cutezătorul,” după mulți cusut cu ață albă și pentru care
unii trebuiau să dea seamă. Poate că tocmai de aceea s-au ridicat
voci contestându-se vehement deciziile inspectorului principal
întemeiate fragil, se susținea, doar pe regula palidă și vetustă
”alieni
juris,” când
în cauză era evident aplicabil principiul (de asemenea vetust -
părerea suporterilor lui Veleru) ”restitutio
in integrum,”
indiferent de circumstanțele ce s-ar putea invoca, la o adică. ”A
fost un caz clasic de ”damnum
iniuria datum,” a
explicat tardiv fostul subinspector, după ce, odată cu Adrian
Veleru, și-a dat demisia din poliție. ”Adică o
pagubă cauzată pe nedrept,” a
mai adăugat el, înainte de a se integra în anonimat.
Firește
că au urmat
tot soiul de anchete (parlamentare, administrative, disciplinare,
jurnalistice și, în fine, penale) ținând lumea cu răsuflarea
tăiată, ca până la urmă să se conchidă că unica versiune
căreia i se putea atribui calificativul ”certă,” sau ”reală,”
era aceia cu cei șapte minori prinși la furat de paznicii tocmiți
de administrația porturilor. Între timp furii au devenit majori
risipindu-se pe unde au putut, în lumea largă, să-și facă un
rost. Numai el n-a plecat întrucât noul director, înlocuitorul
domnului Filiu, neavând nicio legătură cu lumea băieților de
cămin, nu l-a ajutat să urmeze facultatea de nave sau vreun curs
pregătitor de navigație, cum visase mereu între zidurile
orfelinatului.
Vremea
directorului Filiu și a lui Adrian Veleru trecuse,
funia ajunsese la par. Așa că s-a angajat salahor în ceea ce mai
rămăsese din portul maritim, ca să poată plăti paguba pricinuită
de cei șapte, între care el fusese ultimul, conform principiului
răspunderii solidare.
