Impresii din Marea Britanie
Jurnalul primei zile
După câte îmi
amintesc, atunci când am facut primii paşi pe pământul acestei
ţări insulare eram cuprins de un vag sentiment de satisfacţie
condescendentă, greu de ghicit din afară, care-şi avea sorgintea
intimă, fără îndoială, în fericita poziţie geografică a
patriei mele, aşezată chiar în centrul geometric al Europei. In
timpul călătoriei spre Anglia încercasem să stabilesc dacă
insulele britanice pot fi sau nu considerate un apendice al
bătrânului continent, respectiv în ce măsură pretenţiile lor de
a aparţine Europei sunt justificate. Răspunsul la aceasta dilemă,
mi-am zis, îl voi afla numai la faţa locului, observând
obiceiurile, purtările, modul de gândi şi toate celelalte
trăsături care, în afară de limbă, particularizează o naţiune.
Curiozitatea care m-a însoţit pretutindeni era, desigur, de
aceeaşi factură şi intensitate cu cea a englezilor care, cu doar
câteva generaţii în urmă, exploraseră şi apoi colonizasera
Africa. Dar, în timp ce ei angajaseră în această întreprindere
explorator-cuceritoare forţe umane considerabile, asemeni unor
cohorte de termite, eu mă aflam cu desăvârşire singur, deci in
condiţii mult mai dificile. Cu toate acestea, sunt mândru că am
facut să fluture în câteva ocazii, deasupra teritoriului britanic,
micuţul tricolor în format triunghiular cu insemnele companiei
TAROM pe care l-am luat din avionul cursa Bucureşti-Londra într-un
moment de neatenţie a personalului de bord care-l avea, presupun, în
inventar.
Se
crede că, într-o eră geologică îndepărtată,
pământurile britanice erau unite cu continentul european. Nu se
cunoaşte cu precizie motivul separării, dar, dacă invocăm o forţă
atotputernică şi raţională care dirijeaza evoluţia a tot ce
există, putem presupune că înţeleapta decizie de insularizare a
acestei ţări se datoreşte incăpăţânării proverbiale a
bipezilor care o populează, exprimată în plăcerea perversă de a
face totul pe dos în raport cu ceilalţi oameni aflători pe
planetă, evident, fără nici o justificare raţională. De pildă,
dacă noi circulăm pe dreapta, britanicii ţin întotdeauna stânga
drumului. Mai mult, constructorii lor de automobile plasează chiar
şi volanul pe partea dreaptă, roţile din dreapta sa află în
stânga şi invers astfel încât dacă faci pană de cauciuc pe
dreapta rişti să schimbi roata din stânga. Dacă, în aceste
condiţii, te încumeţi să te urci la volan, îţi pui în minte cu
toate străşnicia să ţii stânga, dar, furat de peisaj, în scurtă
vreme te trezesti pe dreapta, apoi din nou pe stânga şi aşa mai
departe. Acest mod de a trece şerpuitor şi imprevizibil de pe
dreapta pe stânga şi de pe stânga pe dreapta nu provoacă în ţara
noastră nici o surpriză, atât pe drumurile publice cât şi in
Parlament sau in discursurile celor care conduc ţara. Englezii însă,
care le înţeleg şi le fac pe dos, dar constant, sunt cu totul
derutaţi de aceste practici.
In
Anglia unul din cele mai dificile lucruri este să traversezi strada
şi aceasta nu numai din cauza traficului intens ci mai ales pentru
ca trebuie sa te asiguri tocmai de partea la care nu te aştepţi.
După multe ceasuri de luptă cu reflexele deja formate, ai impresia
ca te-ai obişnuit dar eroarea se repetă invariabil cand treci de
mijlocul drumului şi te asiguri de partea opusă. După o suită de
traversări făcute in stil naţional, adică prin locuri nu tocmai
regulamentare, te prinde un fel de zăpăceală. Logica îţi spune
că ar fi mai bine sa te asiguri de ambele părţi, privind cu câte
un ochi în fiecare sens, dar natura nu te ajută, ochii nu vor să
se mişte independent. Cu un oarecare exerciţiu cred că ar merge.
Până una alta era să-mi găsesc sfârşitul în piaţa Trafalgar,
sub unicul ochi al lui NELSON, amiralul, care privea scena uimit de
pe înălţimea soclului său. Soarta îmi trmisese un avertisment de
care trebuia sa ţin cont. Nu doream cu nici un chip ca strănepoţii
mei să pomenească de un strămoş de-al lor mort la Trafalgar.
Dacă s-ar întâmpla totuşi o astfel de
tragedie, măcar să se creadă ca luptasem de partea franceză. Din
prudenţă, am început sa reperez spitalele care într-o atare
situaţie mi-ar fi acordat primul (sau ultimul) ajutor calificat. Am
găsit cu uşurinţă Royal Infirmery. Orice instituţie publică din
Anglia sau din Scoţia nu poate fi decât regală: Infirmeria Regală,
Academia Regală, Automobil Clubul Regal, mijloacele de transport în
comun sunt regale (deşi italienii sustin ca nu este deloc un regal
să călătoresti cu ele) şi multe altele. Puţinele instituţii
care nu sunt regale sunt imperiale, ca, de pildă, Imperial Chemical
Industry. Nu pare să existe nimic în afara acestor două variante,
aşa că îmi închipui că şi acele locuri, foarte omeneşti ca
destinaţie, dar de care o personă pudică precum sunt întreabă
întotdeauna cu o anumita jenă nu pot fi altfel decât regale sau
imperiale. Iar, cum gândul fuge mereu către ţară, nu pot să nu
mă gândesc la dinamitarea statuii lui Carol I , opera lui
Mestroviç, la ştergerea efigiilor regale de pe Arcul de Triumf, la
acoperirea frescelor Ateneului Român, sau la distrugerea
monumentalului grup statuar sculptat în marmoră care se afla
odinioară în faţa Fundaţiei Carol I din Iaşi. Închei aici
jurnalul primei zile.
