Sfinţenia
se învaţă la ţară
Pe
când era bunica aşa de blândă şi toate poftele mele ale ei erau,
lumea îmi
părea descântată de cea mai pricepută vrăjitoare. Numai ce-o
vedeam îngenunchind în faţa unei icoane din care ne privea cu
atâta înţelegere şi iertăciune Femeia-mamă, de o veneraţie
care se aşternea atât de firesc în inimile noastre încât
cuvintele rămâneau nerostite, undeva în canale de comunicaţie
superioare. Eu mă pierdeam în acei ochi milostivi, în timp ce
bunica vorbea despre ceva ce nu puteam pricepe decât sub forma unor
dureri şi că mâna de ajutor venea tocmai din bucata aceea de lemn
vechi pictat, cât o oglinduţă care întorcea întotdeauna un chip
mai îngăduitor, mai generos şi
mai spăşit în cel ce o privea într-un anume fel, ci nu oricum.
Bunica avea multe lacrimi de împărţit. Pentru toţi cei care nu ne
mai erau
alături.
Îi striga pe nume şi le spunea ce mai e
pe la noi. Că multă viaţă avem de îndurat şi ursita a fost
aprigă. Uite, gardul s-a rupt
şi nu mai are cine să-l repare. Animalele trebuie duse la păscut
şi nu prea mai are cine. Porumbul nu s-a făcut anul trecut şi nici
anul ăsta nu pare unul mai bun. Că s-a certat cu alde Ghiţă
fiindcă i-au intrat păsările prin grădină şi s-au dus încolo
toate zarzavaturile. Că i-a mâncat şobolanu’ jumate din păsări.
Şi puii de curcă mor pe capete, degeaba îi doftoriceşte ea. Şi
că oile duse la cioban nu dau brânză mai deloc. Pe fina Vastica a
muşcat-o căţaua noastră de picior, într-o zi când scăpase din
lanţ, şi
sărmana
femeie
nu mai poate munci de mai bine de-o lună. Cine să mai sape, cine să
mai ude, că toată nădejdea casei era ea, văduvă cam de multişor.
Stă pe prispă şi se vaietă. Şi înjură.
Copiii
sunt pe la şcoli, pe la oraş. Moşu’ ei a îmbătrânit şi-l
paşte o boală grea. Îl mai strigă încă pe unu’ şi-l mai
jeleşte pe altu’. Şi le vorbeşte, cum ar sta colo, lângă
fântână, cu furca în brâu şi ar depăna caierul vieţii, de
faţă cu însăşi viaţa. Eu tac, lângă ea, tăcerea devine un
ritual. Mă prefac jucându-mă cu o păpuşă dintr-un cocean de
porumb cu mătasea încă lucioasă şi umedă. Îi împletesc cozi
în timp ce sufletul meu, ca o ladă în care intră potop de zestre,
- biata de ea
nici
nu ştie câte am chitit eu acolo -, îi primeşte încă patimile
nestăpânite, ca pe un dat... dacă ar şti ea că port, acum,
sufletul ei! Aşa cum purtam iile pe care mi le cusea cu fir de
borangic...
Pe
urmă se închină. De multe ori. Se apleacă şi sărută locul
unde, spune ea, fără să vedem, calcă picioare sfinte. Îmi
dezvăluie că acolo se aşază divinitatea ca să ne asculte şi să
ne împace. Cu viaţa, cu noi înşine. Pentru că aşa se face, şi
când n-o mai fi ea, să-i urmez calea. Eu
o mângâi pe obraz şi ea oftează. Asta, credeam eu, este ca un fel
de bucurie!
Apoi,
ne vedeam de ale noastre. Nu pot să uit câte m-a învăţat bunica.
Cum se cultivă ceapa, cum se face pâinea în ţest, cum se ţese în
război, cum se prepară urzicile pentru răţuşte, care sunt zilele
de sărbătoare şi ce semnificaţie au. Şi, unde locuiesc – ca să
zic aşa - acei care au plecat dintre noi, pentru eternitate,
dar şi tămâierea, ca rit pentru reînvierea spiritului acestora.
Când gerul înflorea precum o garoafă imaculată, în fiecare
sâmbătă, îmi pregătea câteva lumânări şi un miez de tămâie
într-un ibric şi, îndurerată, mă trimitea la cimitir, să
trezesc morţii, să le dau bineţe, de dincoace.
Să
nu te întorci, auzi, până nu-i pupi. Şi
spune-le că şi eu mă usuc de lipsa lor. Să simtă că îi
iubim... Şi ofta, de se întrista toată uliţa. Mergeam dând la o
parte întunericul până vedeam crăpătura din zidul nopţii. Pe
acolo ieşea un fir de lumină, ca flăcăruia unei lumânări.
Agale, pe firul acela de pe care niciodată nu cădeam în gol, ba
dimpotrivă, ajungeam taman în curtea celor împăcaţi cu
nemurirea, treceam pe la fiecare, întru pomenire. Ştergeam cu
palmele lespezile şi lăsam acolo câte un pic din fruntea de
gânduri care-mi treceau printre morminte, prea grele, că n-ai fi
zis că sunt de copil. Apoi, la întoarcerea pe acelaşi drum, mă
însinguram şi mai mult părăsind lumea în care pricepusem că vom
ajunge, odată şi odată, spre liniştirea supremă.
Dar,
dacă voia să afle cu tot dinadinsul ce mai fac ei pe acolo, cum o
mai duc, cum s-au aşezat în lumea aceea, dacă le lipseşte ceva
ori dacă au pace şi bucurii, atunci, se ducea duminica, peste deal,
la o femeie săracă având puteri miraculoase care, zice-se, căzând
în transă, se preumbla printre morţi, aşa cum se plimbă lumea pe
la spitale şi, stătea de vorbă cu ei, cum stăm noi acum. Nu aş
fi crezut dacă nu m-ar fi luat şi pe mine, în câteva rânduri, ca
să ascult şi eu veşti de pe la fraţii mei plecaţi înainte de
vreme. Pe unul nici măcar nu l-am cunoscut. Iar ei, ce să auzi,
spuneau numai de bine! Şi bunica pleca mult mai împăcată. Că
măcar îi ştie sănătoşi... mulţumiţi de traiul pe care îl
duc... că e pace şi înţelegere pe acolo. Aşa îi mai trecea un
pic dorul. Şi oful.
Când
se împlineau nişte termene, ea se pregătea. Făcea colaci pe care
îi însemna cu pristolnicul. Ăsta era al cuiva, celălalt al nu
ştiu cui şi tot aşa până ce fiecare îşi primea porţia. Egală.
Niciodată nu crea diferenţe. Făcea câţiva, în plus, şi pentru
cei vii. Că le-o fi şi lor foame. Prăjea cârnaţi din aceia,
uscaţi la grindă. Mâncăruri de mirosea până-n ultima covercă
de la marginea satului. Mere din cele care aplecau crengile până la
pământ. Johnatan, cu miros ademenitor şi forme pline. Panerele.
Prosoape cu râuri. Spălate la heleşteu în nouă ape. Colivele.
Mai multe, că erau destui de pomenit. Şi destui de hrănit pe aici
prin sat. Pleca la biserică. Întindea feţele de masă în poieniţa
din curtea bisericii, aşeza toate bunătăţile deasupra. Mâncarea
aburea. Soarele, în genunchi, rămânea cu privirea în pământ
până termina preotul de citit, apoi se ridica, închinându-se
zilei şi pomeniţilor ei. Se auzeau doar lingurile care împărţeau
tăcerea profundă la cei flămânzi. Bunica împărţea tot. Şi
sufletul ei...
Nu se trezi ea bine din cele
trebuincioase, că, într-o zi oarecare, pieri cum se piere şi ăl
bătrân.
În
timp, la icoană, doar eternitatea mai îngenunche. Femeia-bunică mă
tot aşteaptă, de amar de mileniu, cu un buchet de imortele. Pe
firul de lumină al unui muc de lumânare...
