Barajul
-
despre rădăcinile pe care credința le naște în pământul
românesc-
Privit
de sus, barajul rece de beton pare că a crescut direct din munte, ca
burta unei femei gravide. Drumul îngust, străjuit în dreapta de
peretele de stâncă şi în stânga de hăul parcă fără sfârşit
se lăţeşte brusc, născând o poieniţă. Oprim şi admirăm
covorul verde, crescut egal, de parcă ar fi tuns săptămânal de un
grădinar, copacii crescuţi cochet, cu frunzişul puţin încovoiat,
de parcă ar fi umbreluţele de pe o terasă din centrul oraşului...
Spre
bucuria mea, după ce terminăm cortul de întins, după ce scoatem
grătarele şi reuşim să aprindem focul, găsesc un drumeag nu
foarte abrupt ce coboară până la câţiva metri deasupra apei,
suficent cât să putem pescui. Obleţi şi câţiva păstrăvi sar
insistând să-i vedem şi parcă ne strigă: „Veniţi! Veniţi să
ne prindeţi!”. Dăm să coborâm când o voce suflând uşor, ca o
pală de vânt primăvăratic, ne opreşte. Parcă de nicăieri lângă
noi a apărut un bătrân, cu părul şi barba lungi şi albe,
îmbrăcat în iţari, cu o cămaşă lungă, de in, strânsă la
brâu cu un chimir şi acoperită puţin de vesta înflorată.
- Vă rog eu taică,
nu pescuiţi aici!
Ne uităm miraţi şi
bătrânul observându-ne privirea mirată continuă cu o voce ce a
căpătat un tânguit de bucium:
-
Pe vremuri, când râul îşi făcea loc greu printre pietre, aici
era satul nostru. Sat mândru şi curat, cu oameni înalți ca brazii
şi fără frică a se lua la trântă cu un urs sau să înfrunte
lupii flămânzi ce dădeau năvală la oi. Ne creşteam liniştiţi
copii, plecam cu oile la păşune şi, o dată pe lună coboram la
oraş să vindem brânza şi să cumpărăm ce ne trebuie. De ceva
timp prin împrejurimi oameni cu monştrii de fier începuseră să
muşte din stâncă şi să înalţe casă nouă pentru ape. Ne
obişnuiserăm încet, încet şi noi şi animalele şi cu uruitul
maşinilor şi cu bubuitul explozilor pe care ecoul ni le aducea
aproape de urechile noastre. Vremea trecea şi zgomotele se auzeau
din ce în ce mai îndepărtate... Până când, într-o zi, ne-am
trezit cu un om ce ne-a adus o hârtie în care ne spunea că barajul
trebuie să treacă prin satul nostru. Unii s-au bucurat, că
ajungeau mai aproape de oraş şi lepădau straiul nostru străbun
pentru haine fine şi frumos mirositoare, alţii s-au legat cu funii
de case, câţiva s-au bătut cu muncitorii fără de vină, alţii
s-au aruncat în faţa buldozerelor sperând să le oprească. Până
la urmă toţi au plecat în noul sat unde ne construiseră case noi,
înalte până la cer, unde apa venea singură, fără să învârtă
nimeni de roata fântânii... În satul nostru rămăseseră doar
schitul şi părintele cu cei trei călugări ce trăiau şi se rugau
acolo. Îngropând în moloz dovezile trecerii noastre pe acolo,
casele cădeau rând pe rând, ca o pădure retezată de toporul
ascuţit al unui pădurar gigantic. În scurt timp, rămăseseră din
satul nostru doar amintirile şi, ca un cuib solitar de vultur
crescut pe vârful golaş al stâncii, schitul. De o săptămână
lucrările se opriseră fiindcă niciun muncitor nu îndrăznea să
se apropie şi să dărâme locul în care preotul şi călugării se
rugau fără întrerupere... Într-o seară, sefii lucrărilor, au
îmbătat un muncitor, i-au promis o sumă imensă şi l-au urcat la
volanul unui buldozer. Monstrul de fier s-a apropiat clătinându-se,
de parcă şi el ar fi fost beat, la fel ca şoferul. Gheara de metal
s-a ridicat crudă şi rece şi a lovit fără milă acoperişul
clădirii. Apoi brusc, soferul şi-a dus mâna la inimă şi a
înghţat cu un rânjet schimonosit pe buze, cupa excavatorului a
rămas înfiptă în acoperiş, iar o mână nevăzută a oprit
motorul maşinii. A doua zi nimeni nu a avut curaj să se apropie de
schit, să scoată muncitorul din maşină şi să pornească
monstrul metalic să-şi continue treaba.
După
câteva zile
în care șefii s-au tot gândit ce să facă, s-au hotărât să
inunde satul aşa cum era, fără să dărâme schitul! Apele,
eliberate din chingile de oțel și piatră, s-au prăvălit năvalnic
şi au înghiţit fără scăpare orice urmă de viaţă. Preotul şi
călugării au rămas nemişcaţi în genunchi, fără frică, să se
roage în biserica de sub ape... Aşa că vă rog oameni buni, nu
pescuiţi aici, nu le stricaţi liniştea şi rugăciunea...
Flăcările
focului pe care l-am încins se mişcă uşor deşi nu adie nicio
pală de vânt. Ne-am uitat toţi spre locul unde degetul noduros ca
o rădăcină de copac al bătrânului ne arată că ar fi biserica
de sub ape... Parcă din adâncuri se vede turla ascuţită,
încercând să străpungă întunericul şi să ajungă la soare.
Când ne-am întors bătrânul dispăruse fără urmă, de parcă
totul ar fi fost un vis. De undeva, indefinit, parcă venind din
adâncuri, se aude bătând discret o toacă şi, umplând întreaga
vale, clopote de argint au început să bată vestind venirea
primăverii...
