Între două tărâmuri
„De ce-ai făcut asta? Nu te-ai
gândit la copii?”, întreba doctoriţa scuturând-o puternic de
umeri. Cu o disperare şi o violenţă ce nu-l caracteriza, Ion se
repezi la doctoriţă, o înşfăcă de umăr şi-o întrebă urlând;
„o salvezi sau îi iei un interviu?” „Eu nu mai pot face nimic
pentru ea”, răspunse doctoriţa, cu vocea stinsă de parcă s-ar
fi trezit dintr-un coşmar care o epuizase. O cunoştea bine pe
Olguţa. „Eu nu mai pot face nimic. Salvarea o va transporta la un
spital din capitală”. Olguţa îi privea impasibilă, zâmbind
trist, de parcă ar fi vizionat o dramă din spatele unui paravan
transparent. Ca şi cum nu ea era, de fapt, personajul care a iscat
acel dialog. Apoi, nu mai auzi nimic.
Cu acel zâmbet trist întipărit pe
chipu-i livid o găsise Ion prăbuşită în dormitor, în urmă cu o
jumătate de oră. Şi lângă ea, două cutii goale de somnifere.
Intuind ce se întâmplase, scoase telefonul şi o chemă pe prietena
lor, doctoriţa....
Era întuneric. Deşi nu vedea nimic,
avea senzaţia că totul în jur era imens, de parcă s-ar fi aflat
singură în mijlocul universului. După un timp, auzi cum cineva
bolborosea nişte cuvinte. Încerca să înţeleagă de unde vine şi
ce spune acea voce atât de nefirească, dar nu reuşea. I se făcu
tare frică. Închise ochii şi îşi controlă respiraţia. Îi era
teamă ca respiraţia să nu-i fie auzită. Ar fi vrut să se mişte,
dar trupul îi era inert. Nu simţea nimic, de parcă trupul i-ar fi
fost despărţit de cap. Nici nu ştia dacă mai are trup Voia să-şi
mişte mâinile, dar nu ştia unde sunt. Şi dacă cineva ar vrea
să-i facă rău, cum se va apăra? Avea senzaţia că este în
pericol. Trebuia să vadă! Trebuia să vadă unde este, de ce nu se
poate mişca şi de unde se aude bolboroseala care o îngrozea. Măcar
de-ar putea să-şi mişte puţin mâinile. Când privirea i s-a
obişnuit cu întunericul, a conştientizat că este într-un pat şi
că are mâinile legate de acesta. Sau poate aşa i se părea. Nu le
putea mişca. Nu-şi dădea seama nici unde este, nici cum ajunsese
acolo şi nici de ce i se legaseră mâinile. Prin întuneric zărise
un alt pat în dreapta. Dinspre el veneau bolboroselile. Dar atât!
Era într-o încăpere sau afară? Nu vedea pereţi sau altceva. Doar
ea şi patul din dreapta, cu bolborositul său. Îi era din ce în ce
mai frică. Stătea nemişcată şi se întreba;
- Unde sunt?. Doamne, unde sunt? Cum am
ajuns aici?
Nu-şi amintea nimic. Încerca să se
concentreze pentru a-şi putea aminti, dar era atât de ameţită
încât crezu pentru moment că în locul creierului avea doar fum.
Un fum dens precum un nor de ploaie şi atât. Mintea ei nu putea
face nicio conexiune.
A început să alunece uşor în hăul
imens...
- Olguţaaa!
Auzi chemarea şi deschise ochii.
Perfuziile din braţe, furtunaşele din nas şi cei doi, o doamnă şi
un domn îmbrăcaţi în halate albe au făcut-o, după câteva
momente, să-şi dea seama unde se afla. Era în patul din secţia de
reanimare a unui spital.
- Bine-ai revenit printre noi, zise
vocea de adineauri.
Întoarse uşor capul către dreapta şi
văzu patul. În el se afla trupul cuiva. Era acoperit cu un
cearceaf.
- Te vei face bine, zise medicul în
vârstă cu trăsături demiurgice.
Olguţa rememoră în câteva secunde
totul. Îşi amintea perfect. De ani de zile suferea. Şi nu lăsa pe
nimeni să vadă cât de mult suferă. Nimic nu mergea cum şi-ar fi
dorit. Doar copiii mai contau pentru ea. Dar ştia că mama sa
împreună cu Ion, soţul său, vor putea avea grijă de copii mai
bine decât ar fi fost ea în stare. Fusese operată de cancer.După
spusele medicilor, operţia era reuşită. Dar ei nu îi era deloc
mai bine. Teama de recidivă, teama de a nu chinui pe cineva cu boala
sa şi de-a nu supune copii la o trauma văzându-şi mama cum se
degradează fizic, au făcut-o să se adâncească într-o depresie
pe care nu o mai putea controla. Dorise să moară. Voia să scape de
tot. Nu voia să devină o povară pentru nimeni. Încercase să se
sinucidă. Şi, iată, nu-i reuşise.
Înverşunată, privind către uşa pe
care tocmai fusese scos patul cu trupul neînsufleţit, zise cu vocea
stinsă;
- Nu vă bucuraţi degeaba, eu urmez.
Celălalt s-a dus. Şi nu eram decât noi doi.
Zâmbind, medicul îi spuse;
- Nu urmezi tu, mai este până să-ţi
vină rândul. Te duc într-un salon unde vor mai fi mulţi înaintea
ta.
Şi chiar aşa a făcut. A mutat patul
Olguţei într-o rezervă unde mai erau alte trei paturi.
- Olguţa, lasă supărarea şi
spune-ne ce ai visat înainte de a te trezi. Te-ai îmbujorat şi
chipul ţi-a fost luminat de un zâmbet tare frumos. Atunci te-am
strigat eu, zise asistenta.
- Cred că ai avut un vis tare frumos.
Povesteşte-ne!
- Am văzut casa bunicilor mei, în
mijlocul unei pajişti pline de iarbă şi flori. În acea casă m-am
născut eu. În vis eram copil, un copil fericit aşa cum nu fusesem
în copilărie. Mă tăvăleam prin iarbă şi îmbrăţişam
pământul. Aşa făceam când eram mică. Îmi adoram bunicii şi
satul în care m-am născut, şi de câte ori mergeam acolo, prea rar
din păcate, mă aşezam cu faţa lipită de pământ şi cu braţele
întinse. Îmi plăcea mirosul şi căldura pământului din care
m-am născut. Asta am visat. Şi am simţit în nări, ca atunci în
copilărie, mirosul pământului din care m-am născut.
Olguţa fusese în comă aproape două
săptămâni.
............................................................................................
