Moto: ” încerc
să-mi vând mie însumi un poem/ dar nu ține...” (Andrei Velea)
Peregrinări
Tălpile-mi
ard, parcă
și liftul ăsta ar fi făcut din praful gălbicios care-mi acoperă
picioarele. Măcar mă duce repede la etajul cinci, unde dau buzna în
primul apartament din dreapta, cu ușa mereu deschisă, arunc ”Ivrit
min’ hatchala” cât colo pe canapea și îmi scot cămașa ”aia
de soare” în timp ce deschid ușa frigiderului după o urmă de
humus rămasă în cutie, pe care o întind pe-o pita rămasă de
aseară. Mâncând mă arunc sub dușul cu apă rece, parcă nu mi-ar
trebui nimic înafară de asta. E greu Ramadanul, chiar și până la
ora cinci. Și Imad ținându-se mereu după mine, mereu obligându-mă
moral să nu bag ceva în gură în fața lui, mereu îndatorat
pentru teme, mereu îngrijorat, cum o să treacă el examenele,
acuma, cu Ramadanul. Are program greu. Se trezește la 4.30 să
mănânce până în răsărit. Apoi se îmbarcă toți în autobuz
și vin la Al-Aqsa. Fac 45 de minute pe drum și 2.30h la punctele de
control. Asta e. Mai rău a fost că, odată ajuns la slujbă, sau
ce-o fi, nu au vrut să îl primească în moschee. S-a enervat
explicând cât e de musulman, cu fratele lui mai mare rățoindu-se
la el că nu e bine să se enerveze înainte de slujbă. Apoi a
venit la cursuri. Scrie nemaipomenit de repede când vine vorba de
copiat teme. Dealtfel, ebraica modernă e cursivă- și niciun
papirus de găurit, ce-i drept.
***
Mai
dăm două grade mai sus? Florina își freacă palmele și se uită
lung la boiler. Eu mă proptesc în ușa de la debara și nu văd
prea bine cât e temperatura, oricum în capul meu am o altă scară
de măsurat temperaturile de aici: moină de până în iarnă/din
iarnă/de după iarnă/de vară, etc. Oricum, mai avem 20 de lire
credit. Mai avem, răspund, dar numai pentru gaze. Deci dacă suntem
scutiți deja de 20 de lire la gaz, nu știm ce o să fie la
electricitate. Și aragazul e pe curent. Așa că Florina strecoară
ciorba și o încălzește la fierbător, e mai ieftin. Eu fac ciorba
ca o pastă concentrată peste care adaug apă fiartă. Fiecare cu
metoda ei. Ziua nu dăm drumul la centrală, suntem fie la cursuri
fie la bibliotecă.
***
Imad
s-a decis să facă anul 3 în Israel. Cu orice risc. Care risc,
riscul de a sta cinci ore pe zi la punctele de control dintre ...
dintre ce, chiar? Dintre Palestina și Israel? Sau dintre Israel și
Israel? El zice că nu e vorba de asta. E doar o întrerupere dintre
acasă și acasă peste care vrea să treacă. A stat în Nablus și
în Ierusalim deopotrivă. S-a mutat în Anglia-temporar, zice. Se
întoarce, fie și pentru un an. Și când o să poată, se întoarce
de tot. Când o să poată? Când o să poată aduce copiii. Amândoi
vorbesc fluent araba, se laudă. Dar când o să fie avansat la
ebraică, atunci o să îi învețe și pe ei. Totul e pregătit,
numai acte n-are. Dar o să facă rost. Dacă nu să trăiesc acolo,
măcar să ajung să mor, zice.
***
Florina
s-a dus la seara românească, au pus un playlist pe shuffle și la
un moment dat s-a pornit o manea. Era playlistul mai-marelui, face
Florina cu năduf, strângând laptopul pe picioare. Programatorii
ăștia găsesc soluții tuturor problemelor cu laptopul. Chiar și
degerăturilor. Naiba ne-a pus să învățăm în țara asta, mi se
scurge apă din oase! O tot dă mai departe, ba cu apa, ba cu poporul
de inculți. ”Adio, plec eu din poporul meu!”, îmi cântă.
A
găsit la Aldi un chilipir sănătos: 7 mere pentru 1,29 de lire. Mă
uit la ele suspicios. London. Arată ca picătură de london, chiar.
Tratate, nicio pată. Nu-s bio, îi zic. Se uită urât la mine, eu
mă uit la ea cum mănâncă mere. E prea din București, la noi la
țară lumea mănâncă mere firesc, cum mănânci o bucată de
pâine. Uneori le și visează firesc, ca după cules. Și le vând
unora care încă nu-s atât de fraieri să dea 1,29 de lire pe 7
mere.
***
Leșinați
pe jos de râs, ascultăm: ”Și dumneata, domnule șofer, cum ați
ajuns în rai? l-am întrebat.”, ”Păi, sunt șofer de autobuz în
Israel. Când oamenii din autobuz, care s-au rugat atâtea ore în
timpul călătoriilor, mor, trebuie să fie cineva care să îi
conducă acolo, nu?” Francoise are 65 de ani, trei copii și cinci
nepoți. Și cunoștințe de ebraică atât de bune, încât să
scrie astfel de povești. Și ce faceți, rup din mine ceva ebraică,
să nu fiu nevoită să rup franceză, rămâneți aici cu copiii?
Cașe...
răspunde și parcă ar da-o pe franceză. Interesant de aflat de ce
o femeie care are majoritatea familiei în Israel vrea să se
întoarcă în Franța, dar teama de a te face de râs cu franceza e
mai puternică decât curiozitatea.
***
Da’
mai lasă-mă -Doamne iartă-mă!- cu Focu’ Sumedru, ai înnebunit?
Unde vrei să-l faci, în sufragerie? Deci m-a-nnebunit, programator
așa superstițios nici c-am văzut. Vrea să facem focul lui Sumedru
în Manchester. În orașul ăsta umed n-ai cum, decât dacă dai foc
unei case sau cam așa ceva. În pădure te amendează. Unde vrei
să-l faci, a ? Te duci la mă-ta mare la Câmpulung să-ți facă.
Până la urmă tot cu mai-marele și-ai lui au făcut o șezătoare
în Students Union, cu mere glazurate și porumb fiert congelat.
***
M-am
trezit strănutând cu o pernă lipicioasă pe nas, iar când am
deschis ochii m-a izbit un fulger. Hăhă, și o pun pe facebook,
face mama. Te râde lumea! Ioana! Ați înnebunit toți în casa
asta! Nu vezi că inhalează copilu’ păr, se lipește de plămâni
și moare. Nu se doarme, mămăiță, cu cotoiul pe față. Zât
afară, japiță! Nici n-am pomenit eu la mama să doarmă pisică în
pat cu copil. Doamne, Victore, vino să vezi că nu sunteți niciunul
sănătos. Nici n-ați spălat vasele aseară! Uite cum ați pus
farfuria asta, gata să pice din chiuvetă. Numai să faceți pagubă
sunteți buni! Vaaai, ce m-am lovit de bicicletă, cine a mai
pomenit, bicicletă în bucătărie, ai venit acasă să faci deranj,
ce-ți trebuia bicicletă, te dai cu ea pe ghețuș?! Auzi, Ioana, să
mă tragi cu oțet, că m-am lovit și se umflă. Ia uite, tot în
pat ești, mamaie?! În avion, cam pe la aterizare, începi să simți
un iz de sarmale. Și te întrebi de ce mama mă-sii ai plecat în
altă țară pentru patru ani +. Apoi ajungi acasă și îți
amintești pretextul.
***
De
aici de la geam se vede tot Ierusalimul: biserică ortodoxă undeva
în colțul ochiului, Al-Aqsa și cartierul arab în stânga, în
față, în depărtare, orașul nou, cu podul ăla considerat hidos
de israelieni, în dreapta ce mai rămâne din Har Ha Tsofim și
clădirile universității. Termin temele seara târziu. Atunci
deschid geamul și îmi întind mâinile afară, ca un zombie. Nu se
aude decât zgomotul surd și de acum firesc al unui elicopter
militar. Și în aerul ăsta care iese din mine e un miros pe care nu
l-am perceput până să plec de-acasă. E un miros pe care l-am
regăsit în mine de-abia când m-am îndepărtat. Nu îl simt decât
când un alt miros, străin de mine, încearcă să-i ia locul. Are
dreptate Florina, hamsin
și drizzle
avem până în oase, dar de mirosul ăsta tot nu scăpăm. E ceva
între sarmale, london de Cândești, naftalina din cojocul mămăiței
și blana cotoiului. Dar Imad, Florina, Francoise- ei a ce-or fi
mirosind?
