Legătura
omului cu pământul
Mă
aflu suspendată între pământ şi cer. Nu-mi găsesc locul. Oare
de ce? Să mă gândesc ...dar gândurile îmi zboară departe. E un
haos total. La un moment dat s-a auzit:
,,-Să
fie lumina!"
Şi
din acea negură s-a distins cerul şi pământul, iar apoi...în
cele din urmă, după zi şi noaptea a apărut apa şi pământul.
Era prea lipsit de viaţă, prea gol, prea pustiu acest pământ.
Prin urmare, prin cuvântul mişcător a apărut... viaţa! Din
iubire, a apărut viaţa şi în cele din urmă... şi eu, un chip de
lut care voi intra în circuitul unui ciclu care se repetă şi se
repetă de nu o să mai ştie nimeni unde am apărut şi când am
dispărut.
Azi
sunt aici. Gândesc, deci sunt. Sunt o fiinţă care s-a născut pe
pământ, un pământ românesc. Ca orice vietate, mă mişc. Am
colindat şi alte meleaguri, dar de fiecare dată, ca un magnet eram
şi sunt atrasă să vin aici, pe meleagurile româneşti, pe
meleagurile moldovene. Aici simt că-mi este rostul, că-mi este
locul. Cred că fiecare dintre noi simte asta, însă mulţi nu vor
să recunoască. Se ascund sub o mască şi spun că se simt bine
acolo unde sunt.
De
fiecare dată când eram într-un loc străin, când auzeam un glas,
un cuvânt în româneşte mi se deschidea sufletul pentru a-i potoli
setea sufletească. Cei mai mulţi când îşi ascultă sufletul se
gândesc să facă un bine celor care s-au născut din acelaşi
pământ, pe acelaşi pământ. Nu pot să trădeze sau să urască.
Aceste sentimente negative se estompează, nici nu există. Te
gândeşti la ce e mai pur, mai nobil, mai curat pe acest pământ,
între oameni. Te întorci la începutul începutului când totul era
iubire şi din iubire aveai totul. Când iubirea e oarbă,
iraţională, pământul are o altă semnificaţie.
Am
văzut în ultimii ani că mulţi oameni, înecaţi de neajunsurile
vieţii îşi vând pământul pe nimic. Chiar dacă în zilele
noastre cei mai mulţi, aproape toţi sunt atraşi spre o forţă
nimicitoare, distrugătoare, inumană, dezbinătoare, banul, să nu
uităm că pământul este ceva sfânt, ceva sacru, ceva ce ne-a fost
dat fără să ni se ceară ceva în schimb. Datoria oricăruia
dintre noi este de a-l păstra, nimic mai mult. Când acest bun sacru
este îndepărtat, eliminat, imaginându-ne că scăpăm de grijile
lumeşti, ne înşelăm amarnic. De fapt înseamnă începutul
sfârşitului nostru ca oameni, ca aşa-zisele chipuri de lut.
Dispărem în negura timpului, distrugându-ne familia, patria. Pe
moment poate nu conştientizăm, dar este ca un blestem de care poate
nu va scăpa nici urmaşul nostru cel nevinovat pentru greşelile
noastre. Apoi cu ochii înlăcrimaţi ne ridicăm ochii spre cer şi
ne întrebăm: Unde am greşit? Sau cu ce am greşit?
Dar
soarta este bună cu noi şi ni se va mai da o şansă mai târziu.
Buni, răi, intrăm toţi în Marele Circuit Universal. Se spune că
din pământ ne naştem şi în pământ ne întoarcem. Cei mai
norocoşi, să spunem aşa, dar cred că norocul şi-l mai face şi
omul singur, sunt îngropaţi în pământul natal, pământul care
i-a dat viaţă. Cred că fiecare, când îşi simte sfârşitul
aproape se gândeşte să vină acasă. Această cugetare vine
dintr-o simţire adâncă pe care raţiunea nu are cum să o trădeze.
Este o lege a firii, nescrisă, inexplicabilă. Sunt lucruri pe care
nu le poţi exprima în cuvinte, doar le simţi. Şi uite-aşa omul
se întoarce la origini chiar dacă vrea, chiar dacă nu vrea. Se
întoarce de unde a plecat, de unde a fost creat, din pământ.
Pământul este văzut ca un părinte protector care deşi uneori
poate din neştiinţă îl îndepărtezi tot la el te cheamă, te
primeşte ca un fiu risipitor şi-ţi dăruieşte ceea ce are mai
scump, mai nobil, casa sa. Ajuns aici te linişteşti, te odihneşti.
Toate grijile lumeşti se ofilesc, dispar, pier. Aici eşti ce ai
fost la început: o bucată de humă din pământul tău natal,
românesc, în cazul meu, din MARELE PĂMÂNT UNIVERSAL.
Vrem
nu vrem acesta este rostul nostru de a ne întoarce de unde am
plecat. Cu cât omul se îndepărtează mai mult cu atât forţa de
atracţie este mai mare. Este o dorinţă profundă, pornită dintr-o
simţire necugetată şi chiar dacă încercăm să ne punem
întrebări sfârşim toţi prin a face acelaşi lucru, involuntar,
necondiţionat.
Ştiinţific
poate unii încearcă se explice prin poziţia polilor, prin atracţia
electromagnetică ce vizează legătura care există între om şi
pământ. Este vorba poate de acea forţă care dă naştere omului,
creează omul înnăscându-l şi care cu timpul omul şi-o pierde,
iar când nu o mai are se confundă cu pământul. Pământul care
ţi-a dat forţă, o vrea înapoi, o cere înapoi, iar tu dintr-un
chip de lut devii, în cele din urmă, pământ. Nu putem fi altfel
faţă de cum vrem să fim. Toţi suntem la fel. Toţi ne naştem şi
toţi murim. Toţi suntem chipuri de lut şi apoi devenim iarăşi
pământ, indiferent de religie, de statut social, de inteligenţă.
Ne naştem spre a muri şi murim spre a ne naşte, din pământ în
pământ!
