Balta
Miresei
Barajul
orizontului cu greu mai face față presiunii; dincolo de el, noaptea
borborosește furioasă: ”Vine, dă-mi drumul!” Preaplinul
înserării deversează peste țarini, răcorindu-le. Revărsarea
umedă stinge și clocotul locomotivei ce se apropie șuierând de
stație apoi se disipă și devine ultima suflare călduță a zilei.
Vigilentă, gura de aerisire a văzduhului soarbe ultimile rămășițe
și noaptea - gazdă primitoare - așterne covorul de gală pe dalele
de beton ale peronului, întâmpinând singurul pasager care coboară
în haltă. Bărbatul măcinat de gânduri, uită să o salute - cum
făcea odinioară; nici măcar n-o privește deși ea îl
îmbrățișează cu drag: ”Bine te-ai întors, Lisandre!”
Grăbit, își aranjează ranița pe spate, își încheie cu grijă
haina, ridică gulerul, îndeasă basca pe ochi - cumva mai pe-o
sprânceană, cum se purta la vânătorii de munte - și-o ia la pas.
Burnița toacă mărunt, mărunt - vestea sosirii. Vântul se
prăvălește peste călător, îl cuprinde ca pe-o jucărie și
șăgalnic îl împinge pe la spate purtându-l spre locurile natale
- un cătun rătăcit în neguri.
” Alo! Lisandre!... Of! Bine că am reușit să prind semnal;
mulțumesc lui Dumnezeu, frate! Am încercat de mai multe ori să dau
de tine, dar cu peregrinările tale, abia acum am reușit. Iartă-mă
pentru veștile rele pe care ți le împărtășesc, dar tu ai rămas
singurul meu sprijin după ce mama și tata s-au dus la cele sfinte.
N-am vrut să te mâhnesc mai tare, atunci, când i-am ridicat pe ai
noștri la cer, dar urgia de care se temea mama - după ce s-a
mărturisit baba Safta și și-a cerut iertare plângând pentru
toate relele ce le-a pricinuit familiei noastre - s-a abătut asupra
casei părintești. Vinovată e și Floarea lu’ Banu fiindcă a
plătit babei cu salba de nuntă, farmece și blesteme. Mi-e teamă
să mai rămân în casă și stau la vecina Profira - cea care e
însoțitorul meu, acum, dacă s-a prăpădit mama. Am adus preot să
țină slujbe, dar totul pare să ia, din ce în ce, mai mare
amploare. Lumea trece pe lângă casă, scuipă la... ducă-se pe
pustii!, se crucește, iar eu mă simt ocolit, bârfit (știi cum e
lumea!). Ai rămas singura mea speranță! Vino, urgent! Numai tu
poți desface blestemul. Mai multe o să afli din scrisoarea (dictată
de mama) pe care o găsești în Biblie (vezi c-am lăsat-o pe
masă!). Să vii noaptea, să nu te zărească chip omenesc (așa a
zis mama, cu limbă de moarte), să aduci și un cocoș viu cu penaj
alb și să faci întocmai cum am scris în scrisoare și o să fie
bine. Cheia casei o găsești sub piatra de lângă tufa cu
dumitrițe. Nu uita să mă anunți data când vii; o să aprind
lumânări sfințite și o să mă rog: Bunul Dumnezeu să te
ocrotească! Dimineața, după ce arunci salba în iaz - la ivirea
zorilor, să te întorci la mine. Mi-e dor să te văd și să te
îmbrățișez!... Da! Da! Sunt bine!... Te aștept! La revedere,
frate! Sănătate și să ne vedem cu bine!”
Pe
poteca umedă, pașii drumețului se afundă în lutul moale,
ici-colo, alunecos. Pământul clisos se ține de ghidușii; mai,
mai, să-i fure încălțările sau să-l trântească. Lui însă
nu-i pasă; s-au hârjonit și altă dată și a învățat să-l
biruie. Înaintea sa, nu vede mai nimic, dibuiește cu vârful
bocancilor smocurile de iarbă de pe marginea potecii și adulmecă
(asemeni unei jivine) miresme cunoscute: de fum, de așezare
omenească.
Între
două rafale, când vântul se mai domolește, îl ia în primire
ploaia. Nici ea nu se poate stăpâni și-l joacă mocănește. Se
amuză năucindu-l: boare, reflexe umede-ireale lucind pe firele de
iarbă, fuioare de pâclă ieșind prin crăpături. Picăturile
cernute pe chip: pe obraji, pe gene, pe buze, îl acoperă ca o mască
subțire, umedă și lipicioasă. Stropii fini se adună
firișoare-firicele și alunecă mișelește pe gât, dibuind
locurile călduțe pitite sub haină. Zgribulit, singuraticul își
ridică ușor umerii și își pleacă și mai mult chipul
îndesându-și protector gâtul la adăpostul gulerului. E îndârjit.
Nici ploaia, nici vântul, nici umezeala, nici întunericul, nimic
din toate acestea nu-l pot abate din drumul său - să se întoarcă,
din contra îl ațâță și îi strecoară speranța - O să se
termine toate, cu bine!.
Acolo,
în cătun, îl așteaptă: fratele, copilăria și casa părintească.
El - veșnicul pelerin, iar ele - reperele lui statornice,
răbdătoare.
Cunoaște
iluzia vremurilor și neputința sa umană, dar știe că orice ar fi
în jur, orice s-ar petrece, undeva, acolo, pâlpâie flacăra vetrei
- acolo! e ”acasă”. Cu fiecare pas, distanța spre ”luminiță”
descrește și bucuria lui devine mai adâncă; iubește tot ce se
petrece în jur, se contopește cu negura, devine însuși făptura
vremii, se lasă purtat de vânt, se unește cu fiecare picătură de
apă și se strecoară tiptil, pe firul potecii, spre final -
”acasă”.
***
Nici
nu ştie cum a trecut timpul. Citea și recitea scrisoarea, apoi
ridica privirea lăcrimată spre chipul Maicii Domnului și cele două
tablouri dragi așezate de o parte și de cealaltă parte a icoanei
pictate pe lemn; unul cu părinții proaspăt căsătoriți în
ținute de nuntă și celălat: el și fratele-Dan; el - cel mai mare
- stând în picioare, iar frățiorul - pe un taburet, într-o
postură amuzantă de ”omuleț mare” - picior peste picior - cum
îl așezase fotograful.
La
un ceas din noapte, nu știe care, a țipat o cucuvea și casa s-a
zguduit. Nu s-a sinchisit de țipăt, de tulburarea liniștii, dar
s-a îngrijoarat de casă: ”Cutremur!” Casa icnind s-a mai
zguduit odată, iar pe acoperiș s-a auzit: Tîîîr!, tîîîr! ca
și cum cineva (în glumă) rostogolea bile de pe coama acoperișului.
În momentul când acest rulaj ”tîr” a ajuns cam în dreptul
streșinii, becul a pocnit sec. Pe sub ușă a pătruns un val de aer
rece, flacăra lumânărilor s-a înclinat, umbrele și-au lungit
fețele spre colțuri, iar cărbunii s-au aprins în obraji
răspândind miros mai insistent de tămâie. Flacăra candelei însă
lumina lin, ocrotitor și el s-a liniștit: ”Gata! A trecut
valul.”
Când
ușa s-a zduduit din balamale, mai, mai, să sară din țâțâni, și
geamurile au troznit, și cheia a căzut pe dușumea cu un zgomot
metalic ireal: Poc!, apoi s-a ridicat cam la un metru în aer și
iar: Poc!, inima i-a tresărit groaznic de tulburată. A sărit de pe
pat și așa, desculț, s-a repezit spre masă și-a pus mâna pe
cuțit. Nu era omul care să se teamă, cu una cu două, dar atunci
înlemnise de nu putea nici să clipeasă. Ușa se zguduia continuu,
iar lui, sudori reci i se prelingeau pe șira spinării. Simțea cum
i se zburlește părul, fir cu fir. Și-ar fi făcut semnul crucii,
măcar pe cerul gurii, dar limba îi amorțise și gura i se
încleștase de-l dureau fălcile. Ochii țintuiți pe cadrul ușii
îi ieșiseră din orbite. Și a ținut-o așa o vreme, într-o
hărmălaie și frică de nedescris, și, parcă timpul se dilatase,
apoi s-a oprit. A răsuflat ușurat deși tâmplele și inima încă
îi zvâcneau. După un răgaz de liniște s-a auzit un bocet, așa,
cum ar plânge vântul prin hornuri:
-
Liiisandruuu! Liiisandruuu! Deschide-mi și o să-ți fiu soață
smerită! O să-ți dăruiesc prunci, Lisandreee!
Cuvântul
”prunci” l-a scos din minți. A căzut în genunchi și cuțitul
i-a scăpat. Și-a înfipt mâinile în părul albit și s-a lovit cu
capul de lemnul dușumelei: ”Doamneee, Dumnezeule! Iart-o! și
iartă-mă și pe mine, păcătosul!” Atunci, a prins puteri, s-a
ridicat luând cuțitul și s-a dus ață la raniță. A prins de gât
cocoșul alb. Dintr-o mișcare scurtă i-a tăiat gâtul și l-a
aruncat spre ușă.
Cocoșul
se zbătea pe prag în ghearele morții și glasul mieros se milogea:
”Lisandruuu, dragul meu, lasă-mă să intru! Lisandruuu!”
Strângând
în mână cuțitul plin de sânge, s-a îndreptat pășind cătinel,
câte un pas, să deschidă:
- Te
omooor! - zise răstit și făcu un pas spre prag.
-
Lisandruuu! Te rooog! - spunea dulce, glasul ei.
-
Netrebnico! O să înfig cuțitul până-n prăsele în pieptul tău
găunos. E gol, că n-ai inimă! (Alt pas.)
-
Lisandruuu! Nuu! (Și ușa se zgâlțâna.)
-
Ți-am dăruit salba să-mi fii mireasă și te-am rugat să mă
aștepți să intru la studii, că o să facem și nunta. De ce m-ai
pârât că sunt neam de chiabur? Ca să nu fiu primit la facultate
și să rămân în sat cu tine?... Iaca, asta am aflat atunci,
demult, și de aceea nu m-am mai întors. (Alt pas.)
- Te
rooog, Lisandru! (Ușa pârâia.)
- De
ce nu mi-ai spus de pruncuț? Trebuia să aflu acum? L-ai ucis
nenăscut, numai ca să te poți mărita cu altul? Ai?!... și te-o
lăsat și ”ăla” în fața altarului cu ochii-n soare! Apoi,
besmetico, ai alergat la baba Safta și pe fiecare bănuț de aur
dăruit de mine, ai pus blestem: să-mi fie legate cununiile și să
pribegesc, să nu-mi găsesc liniștea nici eu și nici neamul meu.
De ce te-ai aruncat în iazul satului îmbrăcată mireasă? Cu ce-a
greșit apa de-ai blestemat-o? Doamneee, Dumnezeule! Iartă-ne!
Rogu-Te, ai milă de noi! - implora plângând și cu mâna pe clanța
ușii, gata-gata să deschidă, când a cântat primul cocoș, iar
pasărea de pe prag, cea cu gâtlejul retezat, s-a zbătut pentru
ultima oară și zarva s-a oprit și s-a lăsat liniștea.
Nici
zgâlțâieli, nici rugăminți. Liniște!
***
”Maică,
zicea dumneaei în scrisoare, dacă te uiți adânc în Balta Miresei
îți ia mințile, te vrăjește, te prinde în mreje și n-ai
scăpare, al ei rămâi pe veci. Ai grijă, închide ochii și nu
intra prea mult în apă, vezi că s-au făcut excavații în iaz, să
nu nimerești în vreo bulboană.”
”Iată-mă,
aici!, cum mi-ai povățuit, mamă. Zorii și-au depus ofranda pe
altarul răsăritului. Răni și iar răni. Of, mamă! Cum mai
sângerează noaptea, pic!, pic! și-și plânge de milă,
singură-singurică. Lacrimi și sânge se contopesc – bleu, roziu,
gălbui se scurg pe văi și acuși o să ajungă și în iaz și o
să întineze albul păsărilor. Doaaamne, Dum-ne-ze-u-le, ce
păsări!!! În viața mea n-am mai văzut păsări așa mari! Mamă,
parcă ar fi pernele matale plutind pe apă. Și acu iazul, zici că
se cheamă Balta Miresei?...”
Se
uită în urmă spre cătun așteptând parcă să audă iar glasul
mamei... Nici o vorbă, nimic. Un dor, un junghi în piept... un
șuierat în depărtare. ”Trebuie să mă grăbesc!” - își
răspunde sieși.
Căldura
astrului se revărsă molatec scădându-i chipul frumos încadrat de
buclele albe. Pipăind cu vârful degetelor salba din buzunar,
”îngerul” se îndreptă spre ape, s-o arunce în mijlocul lor.
Primele
raze licăresc pe luciul apei și-i joacă feste. Privește mirajul
apei, se concentrează, dar imaginile se suprapun și vede neclar în
adâncuri; ”Nu-i nimic. O să mă las în voia pașilor mei.
M-au dus o viață, mă vor duce și acum. Câțiva pași doar, până
mi se limpezesc ochii.” - au fost ultimele gânduri, apoi, a
închis pleoapele și s-a orientat spre Soare-Răsare.
Legănate
lin de micile valuri, păsările picotesc. Sub ele iazul doarme
acoperit cu pilota pufoasă trasă până sub nasul malurilor. Iazul
respiră. Fuioare de aburi se ridică încețoșând păsări și
păpuriș, laolaltă. Apa este rece. Răceala ei o simt și păsările,
dar mai ales piciorul nătâng ce alunecă. Apa depășește marginea
bocancului, piciorul s-ar retrage, dar mâlul călduț îl
împachetează grijuliu - să nu răcească. Piciorul coboară pe
bâjbâite. Pare teren sigur. Nămolul îl îmbie cu căldură, tot
mai sus - pe gambă. Lângă el apare și celălalt picior -
geamănul. Mâlul e amăgitor, călduț... cald - ca o mănușă,
însă brusc, înșfacă cele două membre și... haț!, le trage
spre adâncuri îngurgitându-le.
Un
țipăt!... Un fâlfâit...
