Omul
de Ghips
Mergeam
cu atenţie prin zǎpadǎ, încercând sǎ ocolesc troienele. Eram
fericit, fǎrǎ un motiv anume. Nu mai ieşisem din casǎ de patru
zile, de când începuse sǎ ningǎ. Când în sfârşit ninsoarea
s-a oprit, am acceptat invitaţia unei cunoştiinţe, M., de a vizita
o expoziţia de fotografie a unei prietene de a ei, necunoscutǎ mie.
Vǎ gândiţi probabil cǎ de asta eram vesel, dar dacǎ era aşa, vǎ
ziceam. Începusem sǎ mǎ afund din ce în ce mai mult în zǎpada
portocalie.
- Ai întârziat!
- Un minut.
- Ha! Ha! Glumeam.
- Mi-am dat seama. Vǎd cǎ eşti
binedispusǎ azi.
- Da, nu ştiu de ce.
- Pentru cǎ mǎ vezi pe mine.
- Daaa, sigur! Hai sǎ intrǎm.
Era
destul de multǎ lume în galeria aceea. Mi-am îndreptat privirea,
fǎrǎ sǎ vreau, cǎtre trei fotografii în format mare, expuse pe
un singur perete. Erau în alb-negru, ca toate lucrarile din
expoziţie, dupa cum aveam sǎ descopǎr mai târziu. Una înfǎţişa
un chip de bǎtrân, una o mânǎ gingaşǎ de femeie, iar ultima un
grup de oameni pe o stradǎ îngustǎ. Cu cât le priveam mai mult,
cu atât eram mai surprins. Artista reuşise sǎ surprindǎ lumina
asupra subiectelor cum nu mai vǎzusem, reliefând forme noi. Ba da,
mai vǎzusem. Dar erau nişte fotografii extraordinare, oricum.
-
Încântat, i-am spus artistei, pe nume C. Un nume frumos, nu l-am
mai întâlnit!
-
Mersi! Ce pǎrere ai?
-
Trebuie sǎ recunosc cǎ sunt surprins. Sunt minunate,nu mǎ aşteptam
la ceva atât de de expresiv şi în acelaşi timp natural din partea
unei femei.
M.
a intervenit contrariatǎ:
-
Adicǎ ce, femeile nu pot sǎ facǎ lucruri frumoase?!
-
Ba da, dar femeile sunt mai... lirice, ştii şi tu.
C.
râse:
-
Într-un fel ai dreptate. De obicei...
Nu
îmi mai amintesc ce a spus. Nu pentru cǎ a trecut mult timp, ci
pentru cǎ nu eram atent. Mǎ uitam la pǎrul ei negru, creţ şi la
rama ochelarilor pe care îi purta.
-
... de acolo m-am inspirat şi eu.
-
Da, interesant.
Ne-am
despǎrţit de C., urmând sǎ ne vedem a doua zi, de fapt searǎ, la
o cafea. Da, cafea. Seara. Fǎrǎ M.
Pe
M. Am condus-o pânǎ aprope de casa ei. Zâmbea întruna şi chestia
asta mǎ enerva.
- Ce?
-
Ce „ce”?
- Ce ai de rânjeşti?
- Ce, n-am voie?
Zǎpada
începuse sǎ cadǎ de pe crengile copacilor. Înainte sǎ intru în
casǎ, mi-am scuturat umerii de micile cristale portocalii. Am
introdus cheia în broascǎ, am apǎsat uşor pe clanţǎ şi uşa
s-a deschis cu un scârţâit macabru. Am fǎcut doi paşi în
interior, dar am împietrit, tremurând. Îmi intrase zǎpadǎ pe la
gulerul hainei. Am aprins lumina de la un întrerupator aflat dupǎ
uşǎ şi am privit camera. Nu era mare, dar ştiusem cum sǎ aşez
mobila astfel încât sǎ parǎ mai spaţioasǎ. M-am aşezat pe
patul moale. Se potrivea perfect cu masa stil Ludovic al XVI-lea,
care funcţiona şi ca birou. Pe masǎ aveam nişte foi îngǎlbenite
de vreme. Am luat un stilou frumos, daruit de o un vǎr al mamei mele
şi am început sǎ scriu cu litere rotunde. Îmi era foame. M-am dus
în bucǎtarie, am deshis frigiderul, am luat un ou de gǎinǎ, pe
care l-am spart şi l-am pus în tigaie, în uleiul încins. Am tǎiat
pâinea în felii subţiri. Am oprit focul de la aragaz, am luat oul
şi l-am aşezat pe o farfurie cu motive florale. Dar nu v-am spus
cum arǎta bucǎtǎria.
Da,
dragi cititori, sunt de acord cu voi. E plictisitor. Arta nu trebuie
sǎ imite realitatea, ci sǎ o interpreteze.
Trebuie
sǎ vǎ spun cǎ nu am nicio masǎ stil Ludovic al ... şi nici nu
mǎnânc ouǎ prǎjite. De fapt, îmi fǎcusem un sandviş şi îmi
încǎlzisem o canǎ de lapte. La geam a apǎrut o pisicǎ slabǎ. O
hrǎneam în fiecare zi. Nu era a mea, nici a vecinilor. Era a
nimǎnui. Oricum, nu poţi spune niciodatǎ cǎ o pisicǎ aparţine
cuiva. De asta îmi plac pisicile şi nu câinii. Nu mǎ înţelegeţi
greşit, iubesc animalele, dar pe câini mai puţin. Poate doar pe
cei din rasele nordice, pentru cǎ aduc mai mult cu lupii. Am citit
undeva cǎ lupii au creierul de opt ori mai dezvoltat decât câinii.
Vedeţi ce se întâmplǎ cu animalele domestice. Poate şi cu
oamenii domestici.
Pisica
se apropiase de cana cu lapte. Dintr-o mişcare am aruncat-o pe geam.
Degeaba am strigat-o dupa aceea. N-a mai apǎrut. Mi-a pǎrut rǎu şi
n-am mai bǎut lapte în seara aceea. Sǎrim peste noapte, pentru cǎ
n-am fǎcut nimic interesant. Am dormit.
A
doua zi de dimineaţǎ am revǎzut pisica. I se întâmplase ceva
uluitor. Bine, bine, sǎrim şi peste dimineaţǎ şi peste prânz şi
peste toatǎ ziua pânǎ la partea care vǎ intereseazǎ: întâlnirea
cu C.
Se
întunecase devreme. Normal, era iarnǎ. Era frig. Da, tot pentru cǎ
era iarnǎ, nu mai râdeţi. Am ajuns cu zece minute mai devreme la
locul întâlnirii. Zǎpada scârţâia sub paşii oamenilor. C. a
întârziat un sfert de orǎ. Am intrat într-un restaurant care ei i
se pǎrea elegant, dar mie de prost gust.
Eu am comandat fripturǎ.
- Doamne, tuturor bǎrbaţilor le place friptura!
Ea şi-a luat ceva cu plante. Sparanghel sǎ fie? Nu
ştiu. Nişte bǎlǎrii, oricum. Am comandat şi vin.
Pǎrea plǎcut surprinsǎ auzind câte ştiu despre
artǎ. Vinul era bun. Am discutat despre tot felul de lucruri.
-Şi
în acea zi a venit prietena mea şi ne-am hotǎrât amândouǎ ...
Începuse sǎ ningǎ iar. Tot cu fulgi mari, portocalii.
- ...dar n-am putut sǎ merg cu maşina aia, era prea
veche şi...
Vinul era bun.
- E bun vinul.
- Mai luǎm unul?
- Eşti nebun.
- O iau ca pe un compliment.
Am mai luat unul.
Apartamentul în care locuia avea o vedere bunǎ asupra
oraşului. Pǎcat cǎ oraşul era urât. Camere largi şi figurine de
ghips. O statuetǎ de bronz.
- Te pricepi şi la sculpturǎ.
- Eh, sunt doar o amatoare.
Avea şi ea vin. Era bun.
Se fǎcuse miezul nopţii. Stǎteam amândoi întinşi
în pat. Nu mai ziceam nimic, nici eu, nici ea. Zǎpada ajunsese la
fereastrǎ.
-
Mi-a venit o idee! Hai sǎ te îmbrac în ghips şi sǎ-ţi fac nişte
fotografîi. O sǎ fie ceva cu totul original. Am râs şi am
acceptat bucuros. Mi se pǎrea distractiv.
- Gata! Pânǎ se întǎreşte, mǎ duc sǎ mai iau
nişte vin. Am zis ceva, dar nu m-a auzit. La cât de beatǎ era,
m-am mirat cǎ a lǎsat douǎ orificii în ghips ca sǎ respir.
Când
s-a întors, C. s-a speriat îngrozitor pentru cǎ omul de ghips nu
mai respira. Probabil fǎcuse un atac de panicǎ. A sunat-o pe M.,
care a apǎrut destul de repede, ţinând cont de condiţiile de
afarǎ.
-
Ce facem, fatǎ?
- Pǎi nu ştiu...
- Aoleu, ce mǎ fac?!
- Stai liniştitǎ, rezolvǎm noi.
- Pe dracu liniştitǎ! Nu vezi în ce situaţie sunt?!
Staţi
calmi, nu e nici o greşealǎ. Dar ştiu cât de solicitaţi vǎ sunt
ochii în aceastǎ epocǎ dominatǎ de tehnologie şi computer. Aşa
cǎ am lǎsat un spaţiu alb de relaxare. Dar sǎ revenim la cele
douǎ femei, fǎrǎ sǎ ne lǎsǎm distraşi de zǎpada care ajunsese
aproape de acoperişurile caselor.
- Auzi, tu parcǎ pictai.
- Nu mai pictez de mult.
- Deci nu mai ai culori.
- Ba da, parcǎ mai am.
- Ai şi portocaliu?
- Da, de ce?
- Pǎi îl vopsim în portocaliu şi îl îngropǎm în
zǎpadǎ.
- Şi la primǎvarǎ?
- Care primǎvarǎ? Tu nu vezi ce e afarǎ? Nu o sǎ se
topeascǎ niciodatǎ zǎpada asta.
Au
coborât scǎrile cu mare greutate, încercând sǎ nu facǎ zgomot.
Au târât omul de ghips şi l-au îngropat sub un munte de omǎt
portocaliu. S-au îndepǎrtat repede, pânǎ când umbrele lor,
proiectate de flacǎra portocalie a uzinii, au dispǎrut în noapte.
