Textul nr. 69 Sfântul

  Sfântul

“Pământ eşti şi în pământ vei merge!” Aceasta este legătura omului cu pământul. Dar sufletul care vine de la Dumnezeu se reîntoarce la Dumnezeu. Aceasta este legătura omului cu cerul.

Într-una din zile s-a zvonit în sat că Sfântul, de fapt nimeni nu ştia exact cum îl cheamă, găzduia de câteva zile la Tudor Bacalu şi ştirea a produs senzaţie. Prima dată s-a auzit despre el imediat după război când fusese zărit prin zona Pădurenilor, desculţ şi îmbrăcat cu o haină sărăcăcioasă peste care era legat cu sfoară de sac. Nu l-au luat în seamă şi l-au numit Pustnicul. 

Când au dat faţă în faţă doi săteni cu el, i s-au plans că sufereau de secetă. Au căzut toţi trei la rugăciune, el cel dintâi.

La un moment dat unul dintre săteni a ridicat privirea pe furiş şi a zărit cu coada ochiului cum degetele Pustnicului înălţate deasupra capului, erau înconjurate de un halou luminos, s-a înspăimântat şi nu a mai avut curajul să-şi ridice ochii. Când a terminat, a început să plouă, bogat şi liniştit. Atunci ei s-au cutremurat.
M-am îmbrăcat în grabă, şi m-am idus şi eu.
El se afla pe prispă şi sta de vorbă cu oamenii.
Era slab, ochii adânciţi în orbite, barba scurtă, părul rar şi alb îi orna cu nobleţe tâmplele, tras la faţă încât fără să vrei te gândeai cu care din sfinţii Patericului să-l asemeni. Privirea blândă, glasul cald, îmbietor care te învăluia prietenos şi contrar firii lui plăpânde, destul de puternic. Purta un mintean ros de vreme, legat peste mijloc cu sfoară şi tot desculţ. Greu să accepţi astăzi un om care umblă desculţ. Semăna cu un profet trimis de Dumnezeu să zgâlţâie conştiinţele adormite ale neamului.
Avea ochii umezi, lăcrimaseră de curând iar mai apoi avea să plângă fără reţinere.
- Oameni buni, numai de la optzeci şi nouă încoace, românii au omorât aproape douăzeci de milioane milioane de prunci curaţi şi nevinovaţi ca îngerii şi mai ales lipsiţi de orice apărare. Adică încă odată populaţia României! Aţi înroşit pământul ţării cu sângele lor şi acest sânge strigă întruna către Dumnezeu. Cum să nu fie supărat Dumnezeu pe noi românii care am fost creştini altădată?! Mai rău ca în camerele de gazare de la Auschwitz… O cruzime şi un sadism care întrec orice închipuire. O ruşine pentru noi ca naţiune care ne pretindem civilizată! Şi masacrarea aceasta barbară, nedemnă de vremurile pe care le trăim continuă fără oprelişti. Pruncii pe care îi naşteţi acum şi de care vă bucuraţi vor duce în spate păcatele voastre şi dacă ei vă vor blestema, nici în morminte nu veţi avea parte de linişte!... Ne aşteaptă vremuri grele, grele, din ce în ce mai grele. Pământul îi scutură pe netrebnici de pe spinarea lui. Veţi suferi de boli noi şi necunoscute pentru care nu se există antidot. De toate acestea nu aveţi cum să vă feriţi pentru că sunteţi chiar în calea lor. Şi furtuna care va devasta totul s-a pus deja în mişcare. Lumea nu se mai închină la Dumnezeu ci la ban.Tinerii nu se mai căsătoresc cu preot în faţa altarului ci trăiesc, mai degrabă se împreunează ca vitele pe apucate şi pe urmă se despart şi caută fiecare pe altcineva cu care să se culce. Mânia lui Dumnezeu fierbe ca un cazan care este gata să dea în clocot. Se culcă bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie făcând de râs neamul omenesc, lucruri de care şi animalelor le-ar fi scârbă să privească. Vă veţi ruga la Dumnezeu şi Dumnezeu nu va lua aminte la plânsul vostru pentru că şi-a întors mila de voi.
Lacrimile îi brăzdează faţa fără încetare iar el nu-şi mai dă osteneala să le oprească. Oamenii nu mai au curajul să-l privească şi se uită în jos. Mulţi dintre ei fac semnul crucii:

- Are dreptate, aşa este.
Vorbele lui cădeau ca un potop căruia nu i te poţi opune. Avea ceva maiestuos şi imperativ în rostirea lor, cu toată îmbrăcămintea lui sărăcăcioasă.

Când am ridicat ochii m-a strigat pe nume şi am tresărit ca un şcolar prins copiind. De unde ştie cum mă numesc?
- Eu o să termin imediat şi mă trag să mă odihnesc. Dar să vii şi dumneata înăuntru că am să-ţi spun ceva.
M-am scuturat violent şi fără să vreau.

- Părerea mea este că peste 99,9 la sută din oameni ar trebui să meargă în iad pentru curăţirea sufletelor lor. Cei câţiva zeci de călugări, pustnici şi nevoitori de toată curăţenia, aproape sfinţi pe care i-am cunoscut, nu sunt în stare să salveze o ţară întreagă din decăderea ei. Faceţi slujbe şi milostenii pentru morţi dar nici astea nu sunt suficiente. Judecătorul a plecat la drum lung şi a lăsat averea sa în grija slugilor. Apocalipsa se apropie cu paşi repezi. Când unui om i se amputează un picior, o anume perioadă de timp el simte mâncărimi în piciorul care-i lipseşte! Duhul acesta care a fost aici un om şi pentru care oferiţi o farfurie cu mâncare binecuvântată de Biserică, îi va simţi aroma, căldura, gustul şi de asemenea senzaţia de saturaţie la fel ca pe pământ deşi lucrurile nu sunt identice. Şi această farfurie cu mâncare nu se va goli niciodată.
Mai departe cred că fiecare om va trebui să ia iertare de la toţi cei cărora le-a greşit iar el la rândul lui să-i ierte pe toţi cei care i-au greşit lui. Numai dacă va vrea. Voinţă liberă. Şi după aceea va intra la Judecata Domnului. Şi iarăşi zestrea lui duhovnicească este supusă modificării dar sub ochii lui, astfel că el ştie în fiecare moment cum stă din acest punct de vedere.
- Bine dar se spune că aşa cum vei fi găsit, aşa vei fi luat şi aşa cum vei fi luat, aşa vei fi judecat.
- Aşa este. Sufletele îşi continuă evoluţia şi dincolo. Aurul trebuie să-şi recâştige vechea sa strălucire. Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul tuturor oamenilor. Sufletele nu se întorc la Dumnezeu decât în starea de curăţenie absolută, aşa cum au fost primite de la Dumnezeu.Toţi adică se vor mântui dar nu în acelaşi timp şi nu în acelaşi fel. Şi nici în iad suferinţa nu este aceeaşi pentru toţi. Iar ei, oamenii, ajunşi aici, se vor ruga. Se vor ruga necontenit iar Domnul vede totul, ştie totul, poate totul, Se va milostivi de ei pe măsură ce căinţa lor va fi mai arzătoare şi făcută din inimă.

Tot dintre ei, cei îmbunătăţiţi, sfinţi, sfinţiţi vor fi luaţi şi ridicaţi în Rai şi ceilalţi vor asista la înălţarea lor. Motiv în plus pentru ca rugăciunile lor să fie cât mai stăruitoare şi convingătoare, îmbunătăţindu-le palmaresul pe măsura creşterii lor duhovniceşti. Şi îi vor putea zări şi recunoaşte pe cei care s-au învrednicit de dumnezeiasca răsplată.
- Concepţiile dumneavoastră sunt extrem de curajoase. În gheenă focul este veşnic.
- Da. Dar Domnul este cel care coboară şi Domnul este cel care ridică pe cei curăţaţi. Aurul stă în topitoare doar cât se curăţă, ăsta este scopul.
- Atunci veşnicia nu mai este... veşnicie? Nu înţeleg.
- Dincolo nu mai avem unităţi de măsură a timpului.
Am rămas tulburat. Poate ar fi fost mai bine să rămân acasă.
Apoi mi s-a adresast mie.

- De câteva ori ai fost în cumpănă, în mare cumpănă. Ai simţit fâlfâierea morţii pe la ureche şi de fiecare dată Domnul S-a milostivit şi te-a scăpat de la moarte. Adu-ţi aminte de i-ai promis Domnului că vei face dacă te scapă de la moarte.

Nu am mai zis nimic. Parcă aşteptam să se deschidă pământul şi să mă înghită.
Când am ajuns acasă, trecând prin faţa oglinzii m-am privit fără să vreau. Îmbătrânisem subit.