O
explozie de
flori albe, strălucitoare...
Pământ
de carne, bun de mâncare,
pământ
de oase străluminând
o,
ce miros violent,
ce
sfântă duhoare
de diamant au pietrele tale,
pământule de pământ.
(N.
Stănescu)
De la etajul cinci la
care se afla, Pintilie simţi miros de fum prin fereastra
întredeschisă. Luându-şi curaj, se răsuci cu putere pe o parte
şi îşi împinse trupul spre înainte, apucându-se cu palmele
vânjoase de grilajul metalic al patului. După alte sforţări, şi
neluând în seamă durerea groaznică, venită dinspre picioare,
reuşi să se sprijine cu pieptul de pervazul geamului şi, gâfâind,
să privească în afară. Faţa i se lumină toată când văzu, în
curtea interioară a spitalului, oameni lucrând pământul. Unii
săpau de zor de-a lungul unor alei cu pomi înmuguriţi, iar alţii
adunau crengile uscate de la poalele copacilor ce fuseseră curăţaţi
şi le aruncau într-un foc înălţat în preajma clădirii. I se
păru, de acolo de sus, că oamenii aceia erau tare voioşi şi că
făceau totul cu mare plăcere.
De două zile rămăsese
singur în salon (bărbatul acela voinic, cu mâna ciuntită, care-i
ţinuse tovărăşie un timp, plecase acasă), iar singurătatea şi
gândurile negre îl măcinau cumplit. Împinse cu putere în ramele
geamului, deschizându-l larg. Era o frumoasă zi de aprilie, cu
gângurit de vrăbii şi un soare mărinimos. Sesiză fierberea
oraşului în apropiere şi simţi răcoarea blândă a dimineţii şi
mirosul de pământ reavăn, proaspăt întors în brazdă, amestecat
cu iz de fum înţepăcios, care se ridica fuior din grămada de
ramuri şi crengi, ce trosneau aţâţate de limbile flămânde ale
focului. Verdele năvălise peste tot unde se putea, pistruiat
ici-colo de flori galbene de păpădie. Doamne, câtă fericire e în
lume... şi cât nenoroc pe capul meu, cugetă Pintilie, privindu-se
de-a lungul trupului şi rememorând cu înfiorare accidentul prin
care trecuse cu ceva timp în urmă („Să-i mulţumeşti în
fiecare zi Celui-de-Sus că ai scăpat cu viaţă de sub roţile
tractorului, omule!”, îi spuse doctorul cel gras într-o zi, când
el i se căină din nou, blestemându-şi ceasul cel rău care-l
lovise). Ce o să se facă de-acum încolo, ce o să se aleagă din
viaţa lui, se întreba cutremurat pentru a mia oară... Şi aceeaşi
tristeţe neagră, sfâşietoare îl cuprinse iarăşi, până-n
marginile fiinţei.
Gândul îi fugi la
nevastă-sa, care, plânsă toată, fusese să-l vadă duminica
trecută, şi la faptul că în timpul acesta era prinsă cu muncile
de primăvară. Cine avea să-i sape lui pământul de-acum. Şi să-i
împrăştie gunoiul peste arătură ? Să-i ascută ţăruşii şi
să-i bată parii în vie?... Se văzu în grădina mare din spatele
casei părinteşti, săpând de zor pentru a nu-l prinde ploaia, care
ameninţa de dimineaţă peste sat. Coada hârleţului strălucea de
frecarea palmelor sale. Asudat, se oprea din când în când să bea
apă, privind zâmbitor la găinile neastâmpărate, care scormoneau
cârâind de plăcere după râmele zbătându-se încovrigate în
pământul untos. Auzi fluierături la poarta mare, care dădea în
grădină, şi-l văzu pe Culai cu căruţa plină de gunoi de grajd.
Se înţeleseseră cu două zile în urmă, la cârciumă. Culai era
un băiat de ispravă, pe care îl preţuiau mulţi. Începură să
împrăştie cot la cot gunoiul, veseli, aproape ca o întrecere, şi
el găsi că-i place faptul acesta. După cum îi plăceau şi
glumele pe care le făcea Culai, şi vorbele lor cum alunecau de la
unul la altul, amestecate cu lătrăturile prietenoase ale lui Lăţos,
câinele mare şi flocos, care se zbenguia printre picioarele lor.
Dar cel mai mult îi plăcea să muncească pământul, pe care-l
simţea uneori aproape viu sub picioarele lui, pământul acesta bun,
ce-l hrănea de o viaţă, moştenit cu sfinţenie de la bătrânii
săi, care, bolnavi, se stinseseră atât de repede unul după altul.
Ca un făcut, stropi mari şi repezi se sloboziră din înalt, tocmai
când isprăviră ei de aruncat şi ultimele lopeţi de gunoi.
“Dumnezeu a ţinut iar cu noi”, strigă Culai, şi începu să
râdă cu o faţă împlinită şi să ţopăie, trecându-şi lopata
pe deasupra capului şi agitând-o frenetic. Bucuros de nebunia asta,
făcu şi el acelaşi lucru, neluând în seamă ploaia, care se
înteţise de-a binelea. Râdeau unul la altul, scălâmbăindu-se cu
obrajii străbătuţi de stropii şiroind, ca nişte vinişoare
transparente. Aşa-i găsi nevastă-sa, care se sperie şi se cruci
văzându-i uzi până la piele şi murdari de noroi de sus până
jos, frământând pământul, strigând şi strâmbându-se ca doi
smintiţi.
Trezit de forfota de pe hol, Pintilie suspină
stins, trecându-şi nervos degetele peste
faţă. Agitaţia creştea în spital, semn că se apropia vizita
medicală, lucru care pe el îl deranja cel mai mult. Nu putea
suporta felul cum îl priveau toţi oamenii aceia în halate albe,
modul curtenitor în care i se adresau, pentru a-l asalta cu
întrebări de tot felul, unele de-a dreptul neînţelese. Întoarse
capul şi privi intens în josul zidului, întinzând mâinile spre
ceva anume. Lacrimi mari i se desprinseră de pe obraz şi începu să
plângă amar, din rărunchi, frângându-şi întreg corpul. Un stol
de vrăbii trecu razant pe lângă el, iar o pală de vânt îi
răsfiră ca o mângâiere câteva fire din părul negru.
L-au găsit prăbuşit la baza clădirii, pe aleea
de lângă trotuar. Trupul mutilat, lipsit de picioare, era chircit
lângă întâiul copac din acel anotimp, care-şi desfăcuse mai
devreme mugurii cleioşi într-o explozie de flori albe,
strălucitoare.
