În
loc
cu verdeaţă
(
770 )
Iar
eu sunt vierme şi nu om
Psalmul 21
̶
Salt
înainte, vierme!, aud o voce ca ieşită dintr-o groapă.
Brusc, simt vârful
bocancului în şale,
tăindu-mă
în două. Cad ca secerat în genunchi. O altă lovitură,
fulgerătoare
de bocanc,
în
coasta din partea dreaptă,
mă
lasă fără suflare.
̶
Ridică-te, împuţitule! Gunoiule! Futu-ţi dumnezeii mă-tii,
căcatule!
Glasul
hârșâit mă repune repede pe picioare. Numaidecât devin un arc
electric. În faţa mea:
zidul.
Lovitura m-a paralizat. M-a năucit. Văd o mână ieşită din zid:
o mână vie de făt,
ieşită dintr-un pântec crăpat cu baioneta. De
honved.
Întind mâna s-o ating. Nu ştiu dacă-i aievea ori vreun vis.
Abia apuc să citesc
bileţelul pe care l-am scos din fisura zidului: „Găureşte
zidul cu capul!”.
Întorc privirea în toate părţile. Caut o scăpare. Jos, pe podea,
puţin mai încolo, zăresc o prăjină albă, lucioasă, de
mesteacăn. Ca o rază de soare murdară,
strecurată
pe sub uşă.
O
recunosc:
În pauza de la
doişpe m-au luat cu japca cinci băieţi. De pe culoar. Stăteam
singur pe coridor şi învârteam titirezul pe ciment. Un băţ ars
de chibrit băgat într-un nasture rupt de la cămaşă. La
început titirezul pornea greoi. Părea o
pasăre rănită.
O
talpă de bocanc i-a curmat însă zborul. Mi-a făcut praf
titirezul. A călcat apăsat. L-am auzit trosnind. L-a sfărâmat ca
pe un gândac cu carapace tare. Am dat trei felii de pâine pentru
băţul de chibrit. Iar pentru nasturele lipsă de la cămaşă mi-am
pierdut un dinte.
Cinci băieţi mai
mari ca mine. Înalţi. Slăbănogi. Unul mai slăbănog decât toţi
ceilalți. Cu o spărtură urâtă la cap. Ca o gaură într-un
acoperiş de paie. Mi-au zdrobit titirezul. Mi l-au făcut praf.
Cu gândul la
titirez, am înconjurat curtea orfelinatului. Unul dintre slăbănogi
mă ţinea strâns de gulerul cămăşii. Pesemne ca să nu-i scap.
Copiii erau
răspândiţi prin toată curtea. Mi-a atras atenţia un băiat cu
pielea tuciurie. Cu ajutorul unui băţ rostogolea un cerc de fier
prin curtea proaspăt asfaltată. Când cercul îşi încetinea
rostogolirea, era lovit cu băţul. Cercul făcea slalomuri printre
copii. Dintr-odată, copilul s-a oprit. Căzuse
peste el un pietroi.
Şi-a pus mâna la cap, apoi s-a prăbuşit. Cercul a continuat să
se rostogolească câţiva metri, apoi a căzut şi el într-o rână.
Ca un beţiv. În şanţul plin cu apă şi frunze moarte.
Mi-am adus aminte de
titirezul meu.
Împreună cu
slăbănogii am sărit gardul direct în bălării. O cărare îngustă
din spatele clădirilor ne-a dus în pădure. Am trecut un râu
îngust, rece ca gheaţa. Ne-am oprit într-o poiană verde, plină
de lumină.
̶
Stai
drepţi, să nu te mişti, să nu scoţi un cuvânt, vierme!, a tunat
Slăbănogul cu gaura în cap, săgetându-mă cu privirea. Şi ca
să-mi demonstreze că vorbeşte serios, mi-a tras un pumn zdravăn
în ochi. Am văzut stele verzi. Galbene, albastre. Sângele mi-a
curs pe obraz. Soarele îmi ardea chelia. Capul îmi clocotea. Am
luat poziţie de drepţi. Stană de sare.
În mintea mea se
învârtea titirezul.
O bună bucată de
vreme băieţii s-au învârtit în jurul meu. Ca un câine care-şi
caută culcuşul. Atunci am simţit ceva cald, iritant, că-mi umblă
pe gât. „O
gânganie, mi-am spus în gând. Nenorocita! Sau poate e sângele
care s-a prelins şi s-a uscat”. Îmi închipuiam că-i o muscă.
Una dintre cele multe care roiau în jurul Slăbănogului cu rana
urâtă la cap. O muscă uriaşă de culoare verde. Care-l urmărea
de când apăruse în faţa mea. Înfricoşător. Numai că animalul
refuza să plece. De pe gât urcase pe faţă. Apoi se fixase la
coada ochiului. Tumefiat. Ochiul care-mi amorţise sub lovitura
pumnului, acum începuse să ardă. Orbisem de un ochi. Precum Bogdan
̶
Vodă cel Orb. Şi groaznic.
În timp ce băieţii
se chinuiau c-un briceag să taie o cracă dintr-un copac cu coajă
albă, cu celălalt ochi văzui că ceea ce mă orbise era o rază de
lumină. Lumină prinsă într-o brazdă neagră, lucioasă, tăiată
şi răsturnată de către un plug. Brazda răsturnată de pământ,
în lumina soarelui de primăvară, părea un ciob uriaş de oglindă,
aruncând mii de sclipiri.
Din brazda
răsturnată mă priveau doi ochi albaştri. Întunecaţi. Ca florile
de liliac.
În
clipele următoare
m-am obişnuit cu întunericul zilei. Deşi mă dureau ochii, n-am
fugit. Îndărăt. Am privit în continuare. Şi ceea ce am zărit,
am socotit mai nesigur decât cei doi ochi albaştri, ireali,
nepământeni, captivi în brazda răsturnată: cranii însângerate,
mâini tăiate cu lopata din umeri, bucăţi putrede de carne, feţe
zdrobite de bocanc, răni care încă mai supurau. Inimi smulse. De
copii. Tăiate bucăţi. Împrăştiate. Zdrobite. Încă pulsând.
Vii. Pui roşii de iepuraşi, ţopăind înfricoşaţi. Alergând să
se ascundă în pământ, cât mai afund. Până în străfunduri. În
atman.
Câţiva ani mai
târziu aveam să înţeleg că locul în care Slăbănogul cu rana
la cap m-a pus să stau smirnă se afla în apropierea unei gropi
comune. Care se ivise din decreţeii orfelini. Copii care n-ar fi
trebuit să vină pe lume. Nedoriţi. Avortoni. Morţi. Măcelăriţi.
Măcinaţi şi amestecaţi în ţărâna casei de copii. De
comunişti. Copii cu inima încă bătând. Cu chipuri goale.
Aruncaţi noaptea aici.
În loc luminat. În
loc cu verdeaţă.
