Sufletul pământului
Luna
se gudura pe lângă nişte nori tuciurii şi zdrenţăroşi,
promiţându-le teritorii în noapte de vor alunga degrabă soarele
ori măcar de-i vor lua din strălucire, doar aşa, pentru orgoliu
propriului halou. Nu de alta, dar cine altcineva să grăbească
drumeţii să găsească un han sau să trezească
haitele de lupi flămânzi?
Soarele roşu însă mai clipi de două-trei ori şi vânticelul
iscat deşiră norii năimiţi la rele. Lupii s-au întors în
bârloguri, căutând nedumeriţi care la lună, care la soare. Şeful
haitei a urlat prelung şi a ieşit iar din bârlog. Lupoaicele l-au
urmat de îndată, în ordinea autorităţii câştigate cu colţii,
adulmecând mirosurile pădurii. Puii cei mari stăteau încă
ascunşi, pe când cei mici îşi făceau de lucru printre picioarele
adulţilor.
Încă
un urlet înfiorător şi haita porni în goană prin noapte.
Ierbivorele se grăbiră care încotro căutând şansa unei noi zile
de teamă...
”Sunt
ai noştri şi ei...” şi-a spus moş Manole care tocmai ieşise
din pădure şi căuta să ghicească drumul spre sat. Căra în
spate un coş mare plin cu pământ galben, trebuincios la oalele
lui. Era greu tare, că-l umpluse peste măsură, aşa ca gospodarul
care decât să facă două drumuri cu umplutură pe jumătate, mai
bine face unul singur şi cu folos. Timpul câştigat îl petrecea
mângâind pământul şi din mâinile lui fecunde izvorau forme
nemaivăzute de oameni. Nu-i vorbă, făcea şi oale pentru vânzare,
că altfel din ce să trăiască?
Dar
şi oalele abia de mai aveau căutare. De
când cu libertatea, până şi-n satele pădureneşti ajunsese
civilizaţia şi chiar dacă se construiau încă din lemn, casele
ascundeau de-acum televizoare, frigidere şi maşini de gătit cu gaz
ori plite electrice. Ei, şi o dată cu aparatura veniseră şi
felurite oale, cratiţe şi farfurii din te miri ce materiale. O dată
a şi râs, când a venit o cucoană să le vândă nişte oale
făcute, zicea ea, din materialul din care se fac şi rachetele
americane, alea de se duc pe lună.
-
Şi ce, io-mi trimit tocana în spaţiu? a
întrebat-o Manole pe doamna cu oalele şi sătenii au râs. Apoi,
cât se poate de serios i-a spus femeii că ce bagă muierea lui în
cratiţă o dată, nu face nici a cincizecea parte din cât costă
cratiţa minune şi că de-aia nu găseşte rostul minunii spaţiale.
Dar ca să nu se simtă ofensată de cele zise, Manole a invitat-o
acasă, că nevasta tocmai făcuse sarmale într-o oală de-a lui, de
pământ. Femeia era uimită şi încântată. A zis că n-a mâncat
niciodată ceva atât de bun şi la plecare a cumpărat cinci oale de
la moş Manole.
De
cele mai multe ori mergea dimineaţa în pădure. Ştia el câteva
locuri unde pământul se păstra mereu umed şi, sub stratul de
frunze şi o pojghiţă negricioasă, găsea lutul galben ca aurul.
Dar acum rămăsese fără pământ fiindcă avea de onorat o comandă
mai mare. Erau unii din Anglia, care mai cumpăraseră de la el.
Pe englezi îi adusese acum câţiva ani un nepot, cam puşlama el,
dar şi descurcăreţ foc de multe ori. Îi văzuse la oraş că le
plac obiectele ceramice şi le-a vorbit de unchiul lui.
Când
i-au poposit în curte, englezii s-au
minunat atât de tare de oale încăt au cumpărat tot ce le arătase.
Nici măcar n-au încercat să negocieze, atât erau de încântaţi.
Asta i-a reproşat nepotul mai târziu, că de-l lăsa pe el să
spună preţurile, cu siguranţă ar fi avut cu jumătate mai mulţi
bani în chimir. Dar moş Manole avea preţ fix pe oalele lui şi nu
căuta să păcălească pe nimeni. Ca să-şi înveselească nepotul
i-a dat şi lui ceva bani de buzunar.
La
vreo două luni englezii i-au intrat iar în curte. Aşa a aflat că
erau anticari şi că produsele de ceramică aveau mare căutare în
magazinele lor. Acum veniseră cu o dubiţă albă, hotărâţi să-i
ia şi mai multe oale, dar moş Manole nu avea prea multe făcute.
Englezii i-au spus că pot aştepta două săptămâni şi că-şi
vor căuta cazare la oraş. Dar casa în care copilărise olarul era
goală, că mamă-sa numai ce trecuse în lumea drepţilor. Acolo i-a
cazat pe englezi şi aceştia s-au bucurat şi de două săptămâni
de olărit cu moş Manole. Nepotul, cu gînd să sporească banii în
buzunarul unchiului, gândind că va primi şi el parte de-acolo,
le-a vorbit de formele ciudate pe care moşul le făcea şi pe care
nu le arăta multor oameni. Asta nu i-a plăcut lui moş Manole, dar
a cedat stăruinţelor englezilor. Când au văzut că ceea ce pe
dinafară părea un hambar dărăpănat era de fapt la interior un
adevărat muzeu, englezilor li s-a tăiat respiraţia. Pe pereţii
văruiţi în alb strălucitor erau fixate rafturi din lemn negeluit
şi pe ele stăteau lucrările olarului. Erau felurite spirale,
globuri perfecte, forme neregulate, animale, păsări şi peşti,
toate din pământ ars, unele smălţuite şi vopsite în culori vii,
altele în stare brută.
- Ce sunt astea? a întrebat un englez când i-a revenit vocea.
-
Sufletul pământului! i-a răspuns moşul şi englezii au râs. El
n-a râs. Atunci au priceput şi ei că omul vorbea serios. L-au
rugat să le vândă din obiecte, erau pregătiţi să plătească
oricât. Moşul i-a dezamăgit spunându-le că aceste obiecte nu
părăsesc locul şi cu siguranţă nu pleacă din ţară.
Cu
gândul la profit, unul i-a propus să vină în Anglia, că-i pune
la dispoziţie tot ce are nevoie, numai să-i facă şi lui obiecte
ca cele de pe rafturi. Şi moş Manole a
acceptat, mai devreme decât se aştepta până şi nepotul. A
acceptat cu gândul la bani, că pruncul unuia dintre feciori i se
născuse cu o malformaţie, dar din lipsă de bani nici nu gândeau
la operaţie.
În
Anglia l-a luat şi pe nepot, să-i fie translator. A ars mult pământ
pe-acolo şi anticarii erau mulţumiţi. A strâns bani pentru
operaţia pruncului şi i-a trimis în ţară. Lucrurile mergeau bine
pentru toată lumea, poate mai puţin pentru puşlamaua de nepot.
Acesta prinsese gustul pariurilor şi mai mereu era prezent la
cursele de cai. Deşi avea parte din ce lucra olarul, nepotul mereu
se p\ngea de bani. Moş Manole simţea că-şi scăpase nepotul din
mână şi că drumul pe care apucase acesta sigur îl va duce la
pierzanie. Ş-apoi îi era dor de casă, de muiere şi feciori, de
nepotul operat care deja putea alerga prin curte.
Când le-a spus că pleacă, englezii l-au înţeles. Nepotul sub
nicio formă nu înţelegea şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă
să-l facă să se răzgândească. N-a reuşit şi cum anticarii
nu-i găseau rostul în lipsa unchiului, a revenit şi el în ţară.
Moş
Manole era fericit. Englezii îl vizitatu de două ori pe an şi se
mulţumeau cu vase, căni şi oale de pământ. De-acum şi feciorii
lui aveau televizoare în casele lor, frigidere şi maşini de spălat
rufe. Cu banii câştigaţii din oale cumpărase încă două dealuri
cu pruni de la unii de-au plecat de tot din ţară şi le-a dat în
grija băieţilor. Cu fânul de pe dealuri dat crescătorilor de
animale şi din sutele de litri de ţuică vândute orăşenilor în
târg, familia lui moş Manole n-avea grija zilei de mâine.
Şi
el continua cu oalele lui. Asta până într-o zi, când a găsit
lacătul de la hambar spart. Îi dispăruseră lucruri. Se întâmpla
asta după ce nepotul îi adusese nişte nemţi şi insistase să le
arate şi lor muzeul. S-a lăsat convins
într-un târziu, numai să scape de gura puşlamalei. Nemţii
puseseră ochii pe două obiecte şi erau gata să plătească cinci
sute de euro pe ele. Moşul i-a refuzat. Dar tocmai alea două îi
dispăruseră din muzeu...
A
doua zi l-a prins pe nepot în hambar.
- Unchiule, mai lasă-mă să iau două bucăţi, că pe-alea de ieri
le-au spart nemţii, s-a rugat nemernicul de nepot. Cu banii luaţi
mă fac om de treabă! a promis el.
Moşul
nu l-a certat. L-a luat de braţ şi l-a dus în casă. Dintr-un
scrin a scos o sumă mare de bani şi i-a spus:
-
Ia-i şi pleacă din ţară, că ai vândut
sufletul pământului. Pleacă şi nu te mai întoarce, că locul tău
nu mai e aici. Du-te după nemţi...
La
sfârşitul săptămânii, după slujbă, i-a chemat pe toţi oamenii
din sat să-i vadă muzeul, apoi împreună cu feciorii lui a pus
toate obiectele în saci de cânepă şi au plecat cu căruţele
către lacul de acumulare din apropiere. Optzecişiopt de saci au
descărcat din căruţe şi opt drumuri au făcut cu barca până în
mijlocul lacului. Acolo moş Manole le-a deşertat cu grijă, că nu
voia să le spargă. Voia să le redea pământului exact aşa cum
sufletul lui le modelase.
De-atunci făcea doar oale, căni şi străchini. Şi lumea cumpăra
încă. Cele mai multe i le cumpărau englezii. Pentru comanda lor
fusese acum, seara, în pădure, că-şi anunţaseră vizita.
-
De ce nu-ţi chemi feciorii să te ajute? l-a întrebat un vecin când
l-a văzut trecând prin faţa crâşmei. Moş Manole s-a apropiat,
a sprijinit coşul de zid şi a intrat.
Cucul ceasului din crâşmă tocmai cânta de nouă ori când s-a
aşezat pe un scaun.
-
Dă-mi o bere, a cerut el crâşmarului. Apoi i-a răspuns şi
vecinului că dacă l-ar ajuta cineva, copiii lui sau vreun străin,
n-ar mai putea spune cuiva că oalele sunt
ale lui şi n-ar mai putea garanta pentru ele. Omul n-a înţeles dar
nici n-a insistat. Avea însă altă nedumerire:
- De ce oare te-oi fi întors tu, Manole, io nu pricep nici să mă
arzi cu ceară...
”Că-mi
era dor de familie, de pământ, că nu ştiu nici măcar cum se zice
dor în engleză...” gândea moş Manole, dar cum o spusese
de-atâtea ori şi lumea tot nu pricepea, a oftat şi a arătat cu
degetul către ceasul de pe perete.
- Vezi, vecine, eu sunt ca orătania din ceas, am şi io un arc ce
m-a tras înapoi...
