Întrebări
Noaptea,
Ion nu prea avea somn, se perpelea pe blăni chiar dacă îi pusese
Măria urma aia de urs pe care şi-o adusese de pe front,
închipuie-ţi, vine omul cu raniţa în spinare de la dracu-n
praznic, crezi că are ceva merinde, o mămăligă, acolo, un calup
de pâine, ceva, poate şi o izmană, o camaşă…el nu, cară
pielea ursului şi nici măcar n-o vinde, să cumpere ceva acolo că
nevoile nu se mai sfârşesc, o pune pe blăni, îi zice Măriei să-i
dea o cergă s-o acopere şi gata, patul lui rămâne pe prispă şi
Măria simte că s-ar duce la mumă-sa …ca şi cum mumă-sa ar
înţelege.
Nu
înţelege nici ea, războiul ca războiul, că îndefinitiv toată
lumea aflase ce şi cum, ba acu’, ba cu ăl Mare, muriseră
destui, Ion a venit înapoi, e drept, da’ Victor a rămas pe
undeva cu al lui Preda, cu ai lui Roşca, că erau trei, oricum câte
unul din fiecare bătătură în mod sigur, muierile se tot uitau pe
drum la deal doar o veni al ei, da’ timpul fuge şi, chiar dacă
or fi pe undeva prin Siberia aia de zice lumea ca e ra, mai ra decât
toate relele pe care le ştie, e greu de tot să-ţi închipui c-ar
mai ajunge înapoi. Ion a ajuns.
Ziua
e lungă, aproape la fel de lungă ca noaptea, da’ trece mai
repede, nu prea ai timp să te întrebi de ce aşa şi nu pe dincolo,
toate se aglomerează la lumina zilei şi Ion ar fi trebuit să ştie
asta, noaptea se lălăie în lenea aia incomensurabilă a nevoii de
linişte, las’ că ar trebui să includă şi odihnă, dar se
complace în a face lumea să se fâtâie inconştientă într-un
univers închis din care oricât s-ar strădui nu poate să iasă…se
recompune, ce mai şi la lumina zilei nu se mai recunoaşte.
Ion
făcea din noapte ziuă, Măria îl găsea şezând, nopţile cu
lună îi dădeau un aer spectral cu ochii larg deschişi; şi
întrebarea era inevitabilă; “unde necuratu’ se uită în halul
ăsta?”. Măria nu era deloc sigură că o vede acolo în pragul
uşii aşteptând un semn de întoarcere, pentru ea era clar, Ion
pleca undeva unde ea l-ar fi insoţit, desigur, dar era aşa un refuz
total în atitudinea lui că nu îndrăzneă să treacă pragul şi
atunci sporea speranţa aia absurdă, dar reală, că el o să se
intoarcă, măcar când s-o crăpa de ziuă.
Toamnele
târzi anunţau frigul iernii şi Ion intra în casă pentru o vreme,
odaia era încălzită, albul pereţilor îi copleşau privirile,
stătea cu ochii în podea şi, ca totdeauna , Măria se întreba
dacă el o vede, copiii intrau fără zgomot, n-avea nici un rost să
trezească omul acesta ciudat care dormea sezând şi, dacă i-ai fi
întrebat, şi-ar fi spus părerea că i-ar fi stat mai bine pe
prispă, blana i-ar fi ţinut de frig, asta e sigur, cu părul ăla
mare şi des în care şi ei s-ar fi cuibărit dacă ar fi avut
curajul. Copiii ar fi trebuit să se uite la Ion cu ochii larg
deschişi, nu de mirare, nu asta vreau să zic, de surpriza plăcerii
cu care întâmpini lumina, cred că s-au şi uitat, cândva, dar au
uitat, omul de pe prispă e totdeauna curat îmbrăcat şi n-au nimic
de văzut la el, curiozitatea e stârnita doar de curiozităţi şi,
de fapt, nu de curiozitate ar fi vorba, ştiau prea bine că Ion e
tatăl lor, dar numai atât, chiar dacă Măria le spusese că a
venit de pe front…a venit demult şi ea le tot spunea asta în
fiecare zi şi n-avea deloc de ce să-i mai intereseze: ştiau!
Poveştile
astea ale războiului au aerul ciudat al legendelor în care se
cuibăresc întrebări rămase totdeauna fără răspuns, poate de
aci aerul misterios, aura aceea izolantă în care învelim mai
mereu surprizele sau poate mai exact nedumeririle şi pe care simţim
nevoia, totuşi, să le purtăm cu noi, un fel de breloc, talisman
parcă, evident cu puteri protectoare aşa ca să putem sta la umba
lor.
Genel
şi-a închipuit toţi anii aceştia că va dezlega misterul blănii
de urs, şi-a închipuit sau a sperat, mă rog, ideea înţelegerii
este obsedantă şi pe el l-a “legat la gard”, l-a ţintuit în
nedumeririle crescânde, mereu ranforsate de explicaţii când
incomplete când confuze.
Blana
sa-mpuţinase, căpătase, parcă şi un miros ciudat, timpul se
înfige în toate ungherele şi, ceea ce-i cumva anapoda, umple
locul, nimic nu mai intră, nimic nu mai iese şi trecuse toată
grămada asta de ani fără să se poată descotorosi de ea. Ar fi
aruncat-o de mult, oricum, după ce murise şi mamă-sa, dar
tată-său o adusese de pe undeva din Rusia, şi toată viaţa aia
care îi mai rămăsese s-a tot chinuit să-I ţină la distanţă şi
pe el şi pe Ileana şi chiar pe Valerică, la care, ce e drept, se
uita din când în când şi Genel nu-i sigur că nu şi zâmbea .
“Tată-tău
a venit drum lung şi dacă a cărat el blana aia atâta amar de cale
trebuie să fi avut, el, de ce, tu degeaba încerci să înţelegi,
degeaba ar fi şi pentru mine, dar eu am învaţat, tu nu “ şi
bunicu’ se uita la curiozitatea tinereţii şi nu era nimic nou
pentru el, întrebările se tolănesc în mintea tânără, au loc,
n-au de ce să se izbească, rezerva suspiciunilor vine mult mai
târziu, dezamăgirile, poticnelile speranţei, scepticismul,
cinismul chiar îngustează posibilitaţile accepţiei şi mintea se
încorsetează conştientă că şansa reluării nu există.
Şi
când te gândeşti că blana de urs încă există!
