Din nou… departe
-
proză scurtă -
În
scurt timp avionul va decola şi, după câteva ore de zbor, voi
ajunge la destinaţie - foarte, foarte departe de casă. Mă simt
cuprins de o emoţie specială, sfâşietoare, cum nu mi-a fost dat
să mai simt decât o singură dată în viaţă, cu mulţi ani în
urmă, pe când eram tânăr şi plecam în armată. La acea vreme
m-am despărţit cu greu de satul natal şi de familie, iar acum, îmi
las în urmă ţara şi plec pentru a mă alătura copiilor şi
nepoţilor aflaţi pe alte meleaguri.
M-am
născut într-un mic sat de munte din nordul Moldovei şi am avut o
copilărie minunată. Cutreieram împrejurimile, alături de alţi
băieţi de vârsta mea. Uitam de foame şi de sete, iar când se
însera, deşi eram obosit după o zi „încărcată” de farmecul
jocului, grăbeam pasul spre casă deoarece ştiam că bunicii sau
părinţii mă aşteptau în faţa porţii. Se obişnuiseră cu acest
„program” al meu. Le săream în braţe şi intram împreună în
casă, unde, după ce mâncam cu poftă din bucatele preparate, le
povesteam cum mi-am petrecut ziua sau ce jocuri am mai inventat. În
dimineaţa următoare o luam de la capăt.
Pe
măsură ce am crescut însă, am avut alte şi alte preocupări.
Orele de joacă s-au transformat treptat în ore de muncă. Îmi
plăcea să-i ajut pe-ai mei la treburile câmpului sau să lucrez în
grădină. Venise rândul meu să-i răsplătesc pentru copilăria de
vis pe care mi-o dăruiseră. Când începeau muncile agricole, atât
de istovitoare, dar totuşi atât de mult aşteptate, fiecare membru
al familiei, indiferent de vârstă, voia să fie de ajutor. De la an
la an se producea şi schimbul de generaţii. Bătrânii, cu inima
mare şi neobosită, dar neputincioşi fizic, erau nevoiţi să le
cedeze locul celor mai tineri şi dornici să-şi demonstreze forţa
şi rezistenţa. Când se auzea cântecul cocoşului, în fiecare
căsuţă era forfotă mare. Satul se trezea la viaţă. Era multă
voioşie şi dorinţă de a munci. În căruţe sau pe jos, cu
uneltele în spinare, ne îndreptam cu toţii spre ogoare. Ne
ajungeam unul pe altul din urmă, ne întâlneam, ne salutam şi
plecam mai departe. Nu schimbam prea multe vorbe, pentru a nu ne răpi
din timp. Munca începea fără întârziere şi nu se admitea ca
cineva să se oprească înainte de pauza binemeritată pentru
mâncare şi odihnă. Simţeam cum legătura omului cu natura şi cu
întregul Univers se contura din ce în ce mai tare. Razele de lumină
veneau, încetul cu încetul, în ajutorul nostru, cu fiecare minut
mai puternice. Comunicarea cu pământul ce urma să fie lucrat se
stabilea cu fiecare pas şi prin intermediul uneltelor, dar era
accentuată de momentul în care noi, oamenii, eram nevoiţi să
muncim cu mâinile goale, să simţim răceala şi totodată căldura
pământului. Palmele bătătorite ale celor vârstnici, precum şi
cele însângerate ale noastre, ale celor mai tineri, erau mărturii
palpabile ale acestei legături dintre oameni şi pământul ţării.
Şi
după ore întregi de muncă, osteniţi, însetaţi şi flămânzi,
ne spălam cu apă limpede şi curată, turnată din ulcioare - un
fel de ritual de purificare, dar şi de continuare a legăturii
dintre om şi natură, după ce iniţial se crease legătura dintre
pământ şi apă, prin turnarea lichidului preţios în ulciorul de
lut. Ne aşezam pe rogojini sau direct pe pământ şi ne înfruptam
din merindele tradiţionale: mămăligă, brânză, slănină şi
ceapă. Uneori mâncam mai mult sau mai bine, alteori eram nevoiţi
să ne mulţumim şi cu mai puţin, în funcţie de posibilităţi,
dar fiecare îmbucătură însemna puterea şi energia pentru
continuarea lucrului.
Zilele
se succedau, fiecare lăsându-şi amprenta pe faţa pământului,
dar şi pe chipurile şi în sufletele noastre. Pământul era
stăpânul nostru. El ne dirija viaţa după un plan bine stabilit.
Nu era îngăduită nicio abatere. În fiecare zi ne urmam cu
stricteţe programul. Doar duminica şi în zilele de sărbătoare ne
era permis să ne odihnim, dar numai după ce ne purificam sufletele
prin participarea la Sfânta Liturghie. Biserica din sat era micuţă,
dar atât de încăpătoare pentru oamenii cu inima bună - bătrâni
sprijinindu-se în baston sau de braţul vreunui nepot, văduve
înveşmântate în caracteristicul strai negru, tineri puternici şi
plini de viaţă sau copii cu chipurile îmbujorate şi lipsite de
griji - un contrast al bucuriei şi al tristeţii, al tinereţii şi
al bătrâneţii, al viitorului şi al trecutului, dar cu o singură
certitudine - speranţa şi credinţa din sufletul fiecăruia.
Şi
a venit şi ziua în care am fost nevoit să-mi părăsesc pentru
prima dată satul natal - plecam în armată. Bunicii, părinţii şi
fraţii mei m-au însoţit până la poartă. Şi acum revăd
chipurile blânde şi înlăcrimate ale bunicilor, emoţia puternică
a mamei, privirile stinghere ale fraţilor mei mai mici. Doar tata
încerca să fie mai puternic, să mă încurajeze. Mi-au dăruit o
iconiţă, pictată pe lemn, ca să mă ocrotească - Maica Domnului
cu pruncul Iisus în braţe - pe care o păstrez şi acum cu
sfinţenie. I-am îmbrăţişat pe toţi, am mai privit odată spre
casa părintească şi am plecat. Dar mai lăsam pe cineva în urmă
- pe Irina - fata căreia îi promisesem că o iau de nevastă la
întoarcere. Când am ajuns în faţa casei ei, Irina mă aştepta la
poartă. Ne-am luat rămas-bun, iar ea mi-a dăruit o năframă pe
care o cususe cu migală - un semn al legământului încheiat între
noi.
În
ziua în care am plecat în armată, am păşit într-un univers nou
şi din acel moment am simţit că mă maturizez, că privesc viaţa
cu totul altfel. Am înţeles ce înseamnă despărţirea de
meleagurile natale şi am conştientizat, mai mult decât oricând,
care sunt adevăratele provocări ale vieţii. Eu - băiatul care nu
mai părăsise niciodată casa părintească - mă vedeam nevoit să
mă integrez într-o altă lume, diferită de cea pe care o
cunoşteam. Şi, chiar dacă au trecut mulţi ani de atunci, la fel
mă simt şi acum, când îmi părăsesc ţara şi mă aflu din nou
la început de drum.
