Schengen
Jean Pierre Melon
ieşi pe uşa de la Les Toillettes
Publiques şi grăbi pasul, coborând în viteză străzile in
trepte ale oraşului vechi. Pavajul de piatră cubică devenise
alunecos sub ploaia măruntă care începuse să se cearnă odată cu
lăsarea întunericului Piciorul drept i se poticni într-o
denivelare şi fu cât pe ce să cadă, dar se reechilibră şi
strânse cu grijă la piept servieta diplomat, înjurând printre
dinţi admirativ:
-Merde!
Are mai mult de două sute de ani şi e ca nou, l-au făcut încă
din vremea Revoluţiei şi n-au schimbat nimic. A rămas intact şi
în timpul bombardamentelor, pendant la guerre.
Se opri o clipă,
ridicând zgribulit gulerul pardesiului şi îşi trase mai pe ochi
borul pălăriei negre de fetru. De unde se afla, înainte de a coti
spre oraşul nou, se mai putea vedea încă turnul şi ceasul luminos
de la L’hôtel de Ville. Estompată de distanţă, răsună prima
strofă a Marseillesei şi apoi cele şapte bătăi care marcau ora
exactă.
Dădu colţul şi
încercă să scruteze semiîntunericul străpuns de reclame. Câteva
buticuri îşi reduseseră intensitatea luminilor iar la galeriile
Lafayette angajaţii senegalezi îmbrăcaţi în combinezoane
portocalii începuseră deja să şteargă vitrinele.
Se uită îngrijorat
la ceas, până la Supermarché mai erau
câteva sute de metri, trotuarele începuseră să se golească şi
Jean Pierre risca să-i piardă din nou...
Auzise despre ei de
vreo săptămână. Îşi schimbau mereu locul, puteau fi văzuţi
mai ales noaptea în zonele aglomerate din preajma marilor magazine,
o pereche între două vârste, însoţiţi de o puştoaică
mărunţică, negricoasă, care începea să cânte la un instrument
ciudat de câte ori se apropia cineva. Ahmed algerianul din tura de
zi îi întâlnise primul, la ieşirea din schimb. Ultimele zile şi
le petrecuseră în preajma supermarchetului. Acum în apropierea
sărbătorilor acesta închidea mai târziu, iar turiştii din est,
în căutare de cadouri ieftine pentru cei de acasă, puteau deveni o
pradă uşoară
- Des
magrebiens, peut-être, îşi dăduse acesta cu părerea. Erau
îmbrăcaţi amestecat, femeile în haine europene peste fustele
lungi înflorate, bărbatul cu o geacă de piele uzată, purta o
pălărie de paie nepotrivită cu anotimpul.
-
Des emigrants, nişte cerşetori îi replicase el, des mendiants, un
peu voleurs, sans documents, bien sûr.
Se uită împrejur
atent la pulsul străzii şi se apropie de clădire. Cocoţată la
ultimul etaj, străpungând noaptea cu văpăi purpurii reclama
aducea aminte tuturor evenimentul care se apropia cu paşi repezi.
Ridică ochii şi citi: IL ETAIT UNE FOIS UN NOËL! A fost odată un
Crăciun! murmură nostalgic. Când coborî privirea, îi văzu.
Tocmai se
pregăteau să plece, alungaţi de stropii
tot mai deşi. Îşi stângeau amândoi boccelele, împingându-le
într-un con de umbră, undeva în spatele magazinului, în timp ce
puştoaica încerca, ţopăind, să mai atragă atenţia puţinilor
trecători, cântând.
Recunoscu imediat
instrumentul, La Flûte de Pan, un nai
rudimentar şi grăbi pasul în diagonală, astfel încât,
intercalat între ei şi fată, să le împiedice orice tentativă de
fugă. Aceasta îi văzu prima mişcarea şi dădu alarma în limba
ei necunoscută: Vine un barosan, uite că vine !
Cei doi se
întoarseră brusc, dar era prea târziu să mai facă ceva, aşa că
se îngrămădiră unul într-altul. Femeia cuprinse strâns fata în
braţe, parcă pentru a o ocroti, în timp ce bărbatul făcu un pas
înainte cu mâinile ridicate paşnic, cu palmele întoarse spre
exterior. Era tuciuriu, cu o mustaţă lăsată pe oală şi îşi
schimbase pălăria cu o şapcă uzată de base-ball. Vorbea într-o
franceză aproximativă încercând să fie convingător, în timp
ce femeile îl aprobau scuturând energic din cap:
-Nous sommes des
refugiés palestiniens, sans patrie, sans maison, sans...
Se edificase
deja, cu cine are de-a
face. Refugiaţi pe dracu, bombăni printre dinţi, nişte gunoaie,
des ordures, des gitans venus de Roumanie. Scoase legitimaţia şi
i-o tăie scurt declinându-şi calitatea:
- Et moi, je suis
Inspecteur Communautaire pour les Problèmes de l’Emigration
illégale. Vous n’êtes pas de Palestiniens vous êtes des gitans
roumains n’est pas? Celălalt nu spuse nimic, dar Jean Pierre îşi
dădu seama că acesta înţelege mai mult decât voia să lase să
se vadă
- Vos papier s’il
vous plaît, actele, îi somă cu o voce ameninţătoare. Cu tot
întunericul, îl văzu pe ţigan, albind-se la faţă. Vru să
continue dar cel din faţa sa făcu semn să aştepte puţin, un
instant spuse şi se dădu un pas înapoi întorcându-se spre ai
săi cu care începu să discute aprins pe limba lor. Ţiganca se
opuse la început, apoi făcu un gest de lehamite şi duse mâna la
sân.
Jean Pierre se
crispă, acesta era momentul cel mai periculos, era singur în toată
parcarea, alţii reacţionaseră ca dracu în situaţii asemănătoare
şi nu era prima oară când s-ar fi aflat în faţa unui şiş
deschis. Scoase celularul şi tastă numărul de urgenţă. Alo, la
police, je suis... Ţiganul îl privi peste umăr, oftă, şi se
întoarse cu mâna strânsă pumn.
-Deux cents, pas
d’argent encore, două sute îi spuse în franceza lui poticnită.
Printre degete nu se vedea culoarea
bancnotelor, dar ştia că reuşise. Luă banii, fără să-i mai
numere, la naiba n-aveau ei curaj să-l înşele, traversă spaţiul
gol şi se îndreptă spre staţia de taxiuri. Înainte de a urca
într-unul, se uită înapoi, dar nu mai văzu pe nimeni.
Maşina îl lăsă
la marginea zonei pietonale, de aici mai făcu câţiva paşi, se
opri în faţa uşii încuiate şi întoarse cheia în broască. Se
opri în dreptul ferestrei de la intrare scoase anunţul cu Je
reviens dans un instant, apoi intră în debara. Îşi scoase
pardesiul îl agăţă pe umeraş şi puse pălăria în cui. Îşi
îmbrăcă apoi halatul albastru şi se aşeză pe scaun lângă
măsuţa pe care se aflau biletele de intrare. Fusese norocos, aici
la budă, găsise un serviciu uşor.
Luă din servietă
sticla cu turţ pe care o primise de două zile din ţară, trase o
duşcă şi numără în sfârşit banii. Erau toţi. Scoase din
sertar un plic şi adăugă un „P.S.” la scrisoarea abia
terminată:
Dragă mamă, îţi
trimit de Sărbători nişte euroi ca să
aveţi de cheltuială, da’ mai bine să luaţi un mobil ca să
putem să mai vorbim şi noi. Te duci vineri la oraş la poştă
împreună cu frate-miu să îi ridici, că ţi-i trimit tot prin
Money Gramm. Te înbrăţişez, Ionică.
Lipi plicul şi
începu să scrie adresa: Doamnei Maria a
lui Petrea a lui Pepene, România.
