Înmormântarea
Când
intră în curtea largă, un câine negru şi lăţos i se izbi de
picioare. Se trase înapoi cu mâna aşezată pe piept, în dreptul
inimii. Silueta neagră se îndepărtă arcuit, pierind după colţul
de gard din dreptul crucifixului. Nu gândi nimic. Doar imaginea
animalului îi crispă pentru o secundă fruntea. Îşi şterse faţa
transpirată cu una dintre mâneci şi porni înainte. În dreapta sa
erau aşezate câteva mese acoperite cu feţe albe, orbitoare.
Învârtindu-se bezmetic în jurul lor, trei femei grase şi bătrâne
roboteau cu murmure şoptite, zdrăngănind în mâini buchete
sclipitoare de tacâmuri. Erau îmbrăcate corect, cu şorţuri
curate, cu capetele înfofolite în năframe de culoare închisă.
Dincolo, pe partea stângă, în jurul unei mese rotunde, câţiva
tineri fumau îngropaţi în tăcere. Aveau în faţă câte un
păhărel de rachiu tulbure, vechi, de culoarea lunii. Se îndreptă
către aceştia.
—
Bună ziua!
Salutul
său răsună grotesc în tăcerea grupului. Nu-i răspunse nimeni.
Îi privi lung, pe fiecare în parte. Primul care îi atrase atenţia
purta o coamă roşiatică pe cap, părând de la distanţă o
persoană docilă. Privea încruntat undeva înainte, cu ochii
încărcaţi de naivitate. Lângă el şedea un tip brunet, cu pielea
închisă, cu început de barbă. Era muncit de gânduri. Nu-i vedea
privirea fiindcă era întors cu spatele. Ceilalţi doi aveau o
fizionomie egală... găsea că fiecare linie pictată pe faţa unuia
se potrivea perfect cu cea săpată pe faţa celuilalt. Erau probabil
fraţi. Asemănarea nu era totuşi evidentă. I se păreau cunoscuţi,
însă nu putea spune de unde. Cel mai tânăr nu avea păr pe cap.
Faţa celuilalt oglindea severitatea lucidităţii, a cunoaşterii
unor lucruri ascunse celor din jur. De altfel era singurul care îl
privea, deşi nu făcuse nici un gest care să dea seama de existenţa
lui. Zâmbi deci către el, încercând să-i smulgă atenția. Dar
privirea acestuia rămânea încremenită, ţintind un punct neştiut
din spate. Privi şi el înapoi, curios să afle ce anume se ascundea
acolo. Nu zări decât făpturile bătrâne trebăluind în
continuare în jurul meselor, în ritmul aceluiaşi murmur habotnic.
Când se întoarse, tânărul ducea păhărelul la gură. Grimasă,
tulburat de gustul aspru al băuturii, apoi se lăsă pradă unei
meditaţii. Probabil că era o confuzie. De ce să nu-l fi zărit
nimeni până acum? Se retrase cu un colţ al buzelor aplecat pe-o
parte. Fie! Poate că sunt beţi. Atunci văzu casa scundă, cu uşa
de lemn întredeschisă. Câteva glasuri ieşiră violent,
îngropându-l într-o nelinişte spumoasă. Îşi şterse faţa
transpirată cu una dintre mâneci şi porni înainte. În prima
încăpere nu găsi pe nimeni. Văzu doar un scaun pe care stătea o
oală imensă plină cu prăjituri uscate. Se apropie şi luă una. O
gustă. Într-adevăr, era uscată. Pe unul dintre pereţi anina un
tablou macabru ce reprezenta moarte. Era acolo o groapă adâncă din
care un schelet voia să scape. Şi nu putea. Îi simţea efortul
prelungit în acea sfâşietoare nevoie de libertate. Trăia fiecare
gest al oaselor chinuite, ghearele de lemn înfipte crispat în
pământul tare, coşul trupului alungit în sforţarea de a se
întinde pe lungimea celor doi metri de adâncitură, craniul
abrutizat de crăpăturile cavernoase prin care se întrezărea un
ghem flasc de culoare maronie... trăia încleştarea acelei fiinţe
avide de viaţă. În clipa în care din cealaltă încăpere ieşi
un bărbat în vârstă, el stătea în poziţia pe care o avea
scheletul. Se îmbătase cu fixitatea acelei tragedii a neputinţei.
Reveni însă imediat la poziţia normală.
—
Bună ziua!
Bărbatul
trecu pe lângă el, cu faţa în pământ, cu o ţigară aprinsă
între buze. Avea părul alb, iar obrajii îi erau neraşi de ceva
vreme. Nu reuşi să-i vadă ochii, însă sesiză roşeaţa
accentuată din jurul lor. Poate că a avut o noapte chinuită!? Din
încăperea din care ieşise, câteva glasuri ropotiră din nou,
izbindu-i urechile. Îşi şterse faţa transpirată cu una dintre
mâneci şi porni înainte.
Încăperea nu era
luminată, iar geamurile fuseseră acoperite cu pături vechi prin
crăpăturile cărora putea să vadă ce e în spatele casei. Ghici
pe patul din fund două siluete feminine. Nu li se vedeau feţele,
însă vocile le erau tremurate.
—
O, Doamne, cum de-a
fost posibil?! Din pricina unui joc să-mi moară băiatul.
—
Lasă, lasă, nu mai
plânge! Dă-i pace că aşa i-a fost scris! Nu-l mai chema înapoi
că nu vine!
—
Ce-o să mă fac
fără el?! Ceee?!
Nu
înţelese nimic. Ce anume voia să spună femeia aceea? Care fiu?
Dădu din umeri şi se întoarse. Văzu atunci soba încinsă şi
sita de deasupra pe care stăteau îngrămădite cârduri de seminţe
de bostan. Luă unul şi îl sparse între dinţi. Miezul avea gust
bun, dulceag. Zvârli coaja umectată pe muşamaua întinsă pe jos.
Îşi şterse faţa transpirată cu una dintre mâneci şi porni
înainte.
În
curte lucrurile nu se schimbaseră. Doar că printre tinerii din
jurul mesei rotunde îl zări acum şi pe bărbatul de adineauri,
ducând un păhărel la gură. Mâna îi tremura vertiginos. Reuşi
totuşi să păstreze păhărelul plin şi îl goli pe nerăsuflate.
Probabil că îi fusese sete. Văzu atunci o altă casă, una de
câteva ori mai mare decât cea din care tocmai ieşise. Era o
construcţie solidă, cu fundaţie groasă, cu geamuri mari, pătrate,
cu acoperiş din solzi de tablă. Uşa la care duceau scările
abrupte era însă închisă. Renunţă la gândul de a intra şi o
luă la stânga. Găsi după colţ o fântână. Se apropie de gura
ei şi, aplecându-se peste parapetul rotund din piatră, încercă
să distingă ceva în oglinda apei. Nu văzu nimic. În valurile
mici, imaginile se crăpau bucățele, lungindu-se și lățindu-se
cu sclipiri repezi de lumină. Îşi ridică privirea şi văzu la
dreapta o portiţă din scânduri putrede. În spatele ei, pe o
întinderea destul de mare, o imagine compactă de un colorit extrem
de divers îi magnetiză câteva clipe vederea. Simţi aroma brutală
a florilor inundându-i plămânii. Deschise portiţa şi coborî
cele câteva trepte care dădeau în grădină. Nu ajunse însă până
la straturi. În stânga, lipite de peretele căsuţei, găsi câteva
tufe încărcate cu afine. Îşi trecu palma cu degetele răsfirate
în formă de greblă peste una dintre crengi şi duse pumnul negru
la gură. Aveau un gust dulce şi sec. Scuipă sâmburii la picioare.
Unul i se blocase în spaţiul larg dintre două măsele. Încercă
să-l scoată cu limba. Efortul însă fu zadarnic. Renunţă. Urcă
scările şi intră din nou în curte. Îşi şterse faţa
transpirată cu una dintre mâneci şi porni înainte.
—
Bună ziua!
Salutul
său nu avu nici de data aceasta adresă. În jurul măsuţei
rotunde, grupul era îngropat în aceeaşi tăcere. Bărbatul lipsea.
Îşi plimbă fără succes privirea prin curte. Vru să ceară
detalii unuia dintre tinerii aceia, dar fu nesigur. Atunci văzu că
uşa casei mari era larg deschisă. Porni într-acolo şi urcă
treptele abrupte. În hol, pe o bancă de lemn, găsi o felie de
pâine prăjită. Mirosea puternic a usturoi. O prinse între degete
şi o duse la gură. Muşcă din ea, salivând abundent. Era
într-adevăr gustoasă. Mestecă lung, desfătându-se cu gustul
rupestru al mujdeiului. Coaja dură eliberă încleştarea celor două
măsele. Scuipă sâmburele de afină pe jos. În sfârşit! Puse la
loc ce mai rămăsese din bucata de pâine. Îşi şterse faţa
transpirată cu una dintre mâneci şi porni înainte.
O rază de lumină
frântă dezvăluia interiorul sărac al camerei. Zări două femei
îmbrăcate de sus până jos în negru. Stăteau în picioare, cu
ochii fierţi, cu mâinile tremurânde învelite în batiste
albastre. În mijlocul camerei trona o masă pe care era aşezat un
coşciug din lemn de stejar. Lângă masă, bărbatul cu care se
întâlnise în căsuţă privea figura de ceară a cadavrului. Păşi
înainte şi privi mortul acoperit până în dreptul bărbiei cu o
perdea albă, transparentă. Era un băiat de vreo cincisprezece ani.
Nu ştia cine e. Părea că îl mai văzuse undeva. Dar unde? Se
întoarse. Zări pe scaunul de lângă uşă un colac cu coajă
aurie. Se apropie şi rupse o bucată lunguiaţă pe care o duse la
gură. Mestecă în aşteptare. Gustul însă nu apărea. Scuipă
scârbit mototolul de pâine pe covor. Ce plăcere mai e şi asta, să
mănânci ceva fără gust? Îşi şterse faţa transpirată cu una
dintre mâneci şi porni înainte.
Nu ieşi în curte.
Găsi pe partea stângă o altă uşă pe care o deschise. În
încăpere nu era nimeni. Intră timid, forţându-se să nu-şi audă
paşii. Când ajunse în centrul camerei, văzu încă o uşă, de
data asta pe partea dreaptă. Era deschisă. Reuşi să distingă
dincolo, îmbrăcată în umbre, silueta unui bătrân întins pe un
pat de nuiele. Avea o figură albă, lovită parcă de gânduri
sinistre. Se trase îndărăt. Nu voia să deranjeze. Ieşi din nou
în curte. Se apropie de masa tinerilor şi îi privi din nou, pe
fiecare în parte. Aceiași.
—
Bună ziua!
Dar
salutul său răsună sec.
Se
întoarse şi privi mesele albe. Îşi şterse faţa transpirată cu
una dintre mâneci şi porni înainte. Se aşeză la una dintre ele
şi aşteptă. Trecură câteva ore. Nu le numără căci nu avea
răbdarea să o facă. Apoi, dintr-o dată, o femeie se apropie de el
şi îi aşeză în faţă o farfurie plină cu supă verde,
fierbinte. Îi mulţumi cu un zâmbet şi gustă din ea cu lingura de
alături. Era bună. Când sfârşi, aceeaşi femeie îi aşeză
înainte o altă farfurie. Erau acolo câţiva cârnaţi prăjiţi şi
o grămadă mică de muştar. Îi înghiţi şi pe aceştia pe
nerăsuflate. După ce sfârși, se ridică greoi. Privi în jur.
Curtea era plină până la refuz. Doar în spaţiul dintre mese
puteai sufla cu uşurinţă. Văzu atunci pe tânărul acela care îl
privise fără să-l vadă, venind încet către el. Când ajunse la
o distanţă de vreo doi paşi, se opri şi îl întrebă cu o voce
răguşită, umedă:
—
Nu rămâneţi la
înmormântare?
—
Nu... trebuie să
plec.
Ieşi
optimist din curte. Câinele lăţos trecu în fugă pe lângă el şi
pieri în pădurea deasă de picioare. Căută atent urmele
invizibile pe care le lăsase. Îşi şterse faţa transpirată cu
una dintre mâneci şi porni înainte.
