Lumina
Cărarea
făcută de roţile căruţelor, traversa câmpul drept înainte, ca
apoi să se oprească nehotărâtă, părând că nu mai ştie
încotro să se îndrepte, acolo unde cerul se îngemăna cu
pământul, formând un fel de zid subţire dar de nepătruns, pe
linia orizontului. Caii înaintau agale, de parcă ar fi ştiut că
au tot timpul înaintea lor şi nu au de ce să se grăbească. Nu
erau la fel cu acei cai pe care îi văzuse în copilărie, în
curtea cazărmii militare, robuşti, cu pielea lucioasă, perfect
întinsă pe crupele puternice, cărora le jucau muşchii, parcă
abia aşteptând să stârnească uimire prin etalarea forţei lor,
ci doar doi căluţi mărunţei, de culoare şargă şi care trăgeau
căruţa fără a se grăbi, ca doi bătrânei pedanţi ieşiţi la
plimbare, fornăind pe nări din când în când şi plesnindu-şi
fără convingere crupele cu coada.
Adulţii
schimbau puţine vorbe între ei, preferând să rămână adânciţi
în gândurile lor. Sprijinită de marginea de lemn abia dată la
rindea, a căruţei ce se legăna uşor în mers, Zina privea printre
gene, întinderea aceea aurie a lanurilor de grâu şi secară care
mărginea de-o parte şi alta drumeagul de pământ bătătorit şi
crăpat de atâta soare.
Deşi
încă dimineaţă, aerul mirosea intens a pământ încins. Liniştea
adâncă, era întreruptă doar de zumzetul miilor de gâze,
invizibile totuşi în acea lumină orbitoare, care curgea de
pretutindeni, inundând pământul şi întrupându-se în licăriri
roşii, albastre, aurii, de maci albăstrele şi spice. Şi îi părea
că însăşi ea, lumina, zumzăie încet, tolănită printre spicele
ce-şi plecau capetele spre pământ, într-o mişcare de ascultare
atentă. În surdină, tropotul ritmic al copitelor, răsuna calm şi
profund, venind parcă de undeva din adânc, de sub scoarţa
pământului, ca o bătaie de inimă...
Era
în primele zile de vacanţă şi tata împreună cu câţiva
prieteni, mergeau la stupina de care se ocupau în timpul lor liber,
ca să recolteze mierea de coriandru amestecat cu rapiţă, al cărei
gust, deşi ei îi plăcea foarte mult dulcele, îi părea totuşi
cam înecăcios. Dar pentru că i se păruse ispititoare o plimbare
cu căruţa la câmp, insistase pe lângă tata să o ia şi pe ea.
Drumul înainta prin lumină şi se pierdea undeva în depărtare
dând impresia că nu ar fi avut sfărşit. I se părea că oricât
s-ar fi învârtit roţile căruţei, spaţiul şi timpul nu se
urneau din loc.
Doar
câmpul auriu, avea o uşoară mişcare de rotaţie, ca şi cum ar fi
fost numai un motocel ce leagănă abia perceptibil, aşa cum stă
el, aninat cu un fir subţire şi aproape invizibil de soare.
Treptat, o cuprinse o senzaţie reconfortantă; începea să-i pară
că acolo, sau dincolo, sau oricare alt punct al orizontului, nu
putea să însemne nimic altceva decât, „aici”. Şi că acest
„aici”, însemna, acasă. Şi începea să se simtă ca fiind una
cu acest aici, la fel ca lanul de grâu pe lângă care tocmai
treceau, la fel ca macii cu petalele tremurând uşor în aburul cald
al pământului, la fel ca lumina ce nu mai contenea să curgă,
peste tot, peste toate. Nu s-ar fi mirat deloc, dacă ar fi văzut
dintr-o dată, că picioarele îi cresc direct din pământ…
Totuşi,
îi plăcea mult mai mult să-şi piardă privirile în înaltul
cerului, să vadă cum din necuprinsul lui, apar şi dispar
incredibile făpturi răsucite-n vălătuci de nori, care uneori
păreau că se apropie curioşi de pământ…Şi cu capul lăsat pe
spate, privea cum păsările săgetau văzduhul, până când ochii
începeau să-i lăcrimeze de atâta lumină. Înaintau pe un drum ce
nu avea sfârşit…
Şi
totuşi, la capătul lanului de porumb ce se înălţase deja până
genunchii unui om, drumul coti spre stânga şi acolo, deja sosiţi,
ceilalţi stupari amatori îi aşteptau pregătind centrifuga. Zina
sări din căruţă inspectând cu priviri curioase locul, stupii de
lemn aşezaţi pe rânduri şi grupuri distincte, ca nişte plutoane
disciplinate, adăpătorile pentru albine, făcute din anvelope uzate
de tractor, tăiate în jumătate şi în care erau aşezate crenguţe
ce pluteau pe apă, pentru ca albinelor, să le fie mai uşor să-şi
potolească setea. La urdinişuri era forfotă mare. Unele albine
aterizau din zbor cu sacii de pe picioruşe plini cu polen, altele
ieşeau din stup şi după o scurtă ezitare îşi ridicau în văzduh
aripioarele transparente, îndreptându-se iute spre locurile doar
de ele ştiute.
Atâta
forfotă şi totuşi atâta tihnă, atâta împăcare. Părea că
fiecare celulă a universului, funcţionează fără greş, fiecare
dintre ele ştiind ce are de făcut şi coordonându-se impecabil cu
celelalte.Tulpinile drepte de păpuşoi, tăcute ca santinelele cu
puşca pe umăr, străjuiau foşnind arar din frunze, toată această
forfotă. După un timp, zumzetului de albine, i se alătură ca
într-o orchestră şi în uruitul molcom al centrifugii, prin
deschizătura ei îngustă, începea să curgă tot mai gros, şuvoiul
de miere translucidă, auriu-roşcată, de parcă tot soarele se
topise şi acum curgea, umplând ghium după ghium.
Se
auzi strigată şi întoarse capul. Tata, o privea zâmbind şi îi
întindea o bucată de fagure descăpăcit. Bucata aceea fragilă, în
care degetele se imprimau atât de uşor dacă apăsai puţin mai
tare, era plină de cămăruţe în care strălucea lichidul auriu şi
dulce. Muşcă din ea cu grijă, căutând să nu i se prelingă
mierea pe bărbie şi mestecând din fagure, privea cum din
centrifugă continuă să se scurgă mierea şi odată cu ea, din
când în când şi câte o albină moartă. Probabil descoperind
locul în care tot dispăreau ramele, încercase să recupereze câte
ceva şi până la urmă, sfârşise înecată în acel - pentru ea
– adevărat ocean de miere.
Măcar
avuseseră parte de o moarte…dulce – îşi spuse Zina dusă pe
gânduri. Le privea cum zboară bâzâind prin preajmă, aurii, cu
aripi translucide ca lumina. Fiinţe din lumină…Atât de mici,
trăiesc atât de puţin şi totuşi privind rodul adunat de ele
numai până la începutul verii, înţelegea de câtă muncă fără
răgaz era nevoie. Iar rezultatul muncii lor, era atât de dulce...
Munca lor, munca stuparilor, a cofetarilor…nu-şi mai amintea de o
altă muncă, al cărei rezultat să fie dulce, aşadar, plăcut. Îşi
privi mâinile devenite lipicioase de la miere şi luând apă
dintr-un bidon le spălă îndelung, privindu-le cu atenţie. Ele, ce
vor fi în stare să facă?
Soarele
ajunsese demult în crucea cerului şi era atât de cald, încât
aerul părea că tremură în depărtare ca şi cum văluri până
atunci invizibile se legănau mişcate de un vânticel, care din
păcate nu reuşea să ajungă şi peste umerii ei încinşi. Zina
îşi ridică palma dreaptă în dreptul ochilor, încercând să
zărească soarele. Şi atunci, în acea lumină strălucitoare, îşi
văzu degetele, cum devenin aproape transparente şi uşor colorate
în trandafiriu aşa cum este lumina când abia răsare soarele.
Păreau că aparţin altei fiinţe. Le privi o clipă uimită, apoi
zâmbi. Acum ştia; era şi ea…o parte din lumină. Acea lumină
care cu paleta ei în mii şi mii de nuanţe, revine cu infinită
răbdare, zi de zi prin grădina înflorită pe micul bulgăre de
humă, să-i mai adauge petale de culoare.
