T + I = Love
E ca şi cum ţi
s-ar da o felie de halva pe post de friptură. Te uiţi în farfurie,
ştii ce e, dar iei o înghiţitură, şi încă una. Apoi primeşti
şi friptura. Dar nu ţi-e foame. Râzi. Râsul te ajută să fii
obiectiv. Şi dacă eşti obiectiv ai senzaţia că eşti şi
înţelept. Te umfli în pene. Nu durează mult. Te dezumfli la loc.
Înţelepciunea nu se capătă de la o felie de halva. E o
metamorfoză. O trecere prin chinuri. E o devenire. Felia de halva
poate fi începutul. Prima treaptă. Apoi trebuie să cauţi. De unul
singur. Pentru că maeştrii lipsesc. Se ascund. Îţi rămâne doar
credinţa că te poţi şlefui. Că poţi deveni. Un grăunte de
lumină într-o carapace biodegradabilă. Lumina a stat în tine
ascunsă, până ai avut curajul să deschizi obloanele. Ăsta e
începutul.
Lumina părea că-mi invadează toate
celulele corpului, umplându-le de o dulce dorinţă, într-o zi de
sâmbătă după amiază, când oraşul se întindea leneş, la
umbrele castanilor, ale umbreluţelor de la terase, ale tufelor
înflorite prin curţi sau pe alei lăturalnice. O zi în care îţi
doreşti să te cufunzi în tine, ca-ntr-un ocean de linişte, din
care să ieşi revigorat.
Oraşul îţi
poate oferi clipe de relaxare, dar nu-ţi poate răspunde la
întrebări. Paşii mei, nehotărâţi, au măsurat distanţele
dintre grădini, au atins străduţe lăturalnice, m-au purtat înspre
cele patru zări, au fost nesiguri, au fost grăbiţi, au fost
şovăielnici. Timpul însuşi curgea năvalnic, înspre niciunde.
Uneori se oprea o clipă cât o veşnicie, ca apoi să o ia de la
capăt. Nici tânăr, nici bătrân, eram doar un căutător al
clipelor care-ţi taie respiraţia.
Şi cana de lut respira în mâinile
mele, crudă, oprind timpul în loc.
Era vie, era palpabilă.
Muzeul rămăsese
în noapte, ascuns ca o cetate fermecată, de ochii curioşilor.
Paşii mei nesiguri mă purtaseră către el. Am intrat între
zidurile grele de piatră cu inima cât un purice, convins că acolo
mi se vor întâmpla lucruri nemaiauzite. Erau câţiva martori la
întâmplări mai puţin pământene, cărora puteai sau nu să le
dai crezare, dar acum, când zidurile muzeului mă înconjurau,
simţeam o strângere de inimă, şi simţurile mi se ascuţiseră.
Pentru moment am crezut că sunt singur în mijlocul sălii, când am
fost invadat de un grup de copii gălăgioşi, care nu puteau şti ce
temeri se ascund în sufletele oamenilor mari. Am zâmbit. Mi-a
trecut spaima. Rând pe rând, vitrinele m-au absorbit. Liniştea
devenea materială. Doar respiraţia mea sacadată era pământeană
în universul acela misterios. Lumina filtrată de storurile verzi,
făcea încăperea magică. N-am ştiut când copiii au părăsit
sala. Peretele pe care se întindeau amforele prinse în suporturi
speciale mi s-a părut fascinant. Am rămas minute în şir în faţa
lui. Contemplaţie.
Nici nu ştiu de
cât timp era acolo. I-am simţit doar privirea în ceafă şi m-am
întors ca să-i văd faţa. M-a întrebat dacă am nelămuriri.
- Da, am.
Cred că era ghida
muzeului. Aparent o fată în care mustea tinereţea. Depăşisem
faza. I-am zâmbit. Mi-a zâmbit şi ea. Mi-a spus că port mult
soare în priviri.
- Este vară! i-am
răspuns.
- Nu, nu felul
acesta de soare, e vorba de soarele interior.
- Soarele
interior? întreb eu nedumerit.
- Eşti special.
Ştii, nu?
- Ca fiecare
dintre noi.
- Nu, tu eşti
special. Soarele tău interior are o vechime foarte mare. Ai mers
mult. Trebuie să fii foarte obosit.
- Sunt,
e-adevărat.
A întins mâna
după o amforetă şi mi-a zis:
- Vino!
S-a căznit să o
desigileze, a dus-o la gură, a băut o înghiţitură apoi mi-a
întins-o.
- Bea!
Am fost nedumerit
şi nu ştiam ce să fac.
- Bea! Apoi mi-a
zâmbit.
Părul până în
talie, păr de zeiţă greacă, şi ochii albaştri m-au convins. Am
luat amforeta şi am gustat cel mai bun vin pe care l-am băut
vreodată. Avea un gust rafinat de cetină de brad. Răcoritor,
catifelat, un adevărat elixir. Aburi groşi, argintii, au invadat
sala imensă. Parfumul delicat, de vin vechi, îmi ardea buzele. În
faţa mea stătea roata olarului şi un bulgăre mare, de pământ,
gata să se lase modelat. Zeiţa greacă mă invită, din priviri,
să-l prind în mâini. Stau pe scaunul tocit, neîncrezător, şi
văd cum din lutul gălbui, prinde formă un vas imperfect. Mâna ei
mi-a atins în trecere umărul. Obrazul stâng are un spasm uşor.
Fiori ca de sare grunjoasă îmi alunecă pe gâtul rigid. Îmi
întinde amforeta şi sorb o gură din nectarul zeilor. Apoi ea face
acelaşi lucru. Ne privim şi parcă ne ştim de o veşnicie. Buzele
mele au gust de vin. Vin grecesc cu aromă de brad. Buzele ei au
aromă de vin grecesc. Aceeaşi aromă de brad. Roata olarului se
învârte în gol. Vasul a căpătat de mult timp perfecţiunea.
Perfecţiunea supără, nu e omenească.
Cu o pensulă
specială, a luat din culoarea albastră şi a adăugat pe buza
vasului, cu mâna tremurată, literele T + I.
I-am luat pensula
din mână. Mâna i-a tremurat uşor. Părea sculptată în marmură.
Nu zâmbea. Timpul îşi plimba minutele grăbite printre noi. Cu
ultimele puteri am atins pensula de marginea vasului şi am adăugat,
= LOVE. Capul mi se învârtea iar inima mea era în mâinile ei.
Putea face din ea o amforă în care să păstreze vinul aromat.
Inima mea era albastră. Acum am văzut. Ea a ţinut-o în palme un
timp, până s-a făcut iarăşi roşie, apoi mi-a aşezat-o la loc,
în piept.
Muzeul rămăsese
în noapte întunecat, plin de mistere, adăpostind frânturi de
civilizaţii în fiecare nişă din zid.
Cana de lut
respira în mâinile mele, vie, ca un dar primit de la o zeitate. Îmi
muşc buzele. Aroma de brad persistă.
