Demolare
Se întorcea acasă.
„Acasă”, acest „acasă” de acum, era o
locuinţă
în stil colonial (moştenire
de familie), într-un cartier liniştit
al unui vechi oraş,
foarte aproape de ocean, erau amintiri risipite ale unor vremuri mai
calme, mai calde, când timpul „avea răbdare”
cu toţi şi cu toate, când lumea aştepta
să fie cucerită de el. Şi da, o cucerise într-un anume fel, dar
acestă cucerire însemna, tot într-un anume fel, şi un capăt de
drum. Iar când atinsese acel punct terminus al ascensiunii sale,
simţise sau ştiuse că trebuie să se întoarcă.
Întoarcerea era poate şi
o regăsire
a unui eu de mult uitat şi alterat de circumstanţe spaţiale,
temporale sau emoţionale.
Lucrurile îl aşteptau
foarte bătrâne,
prăfuite şi
tăcute,
dar, deşi
stins, viaţa
pulsa încă în ele.
A avut nevoie de ceva timp pentru a şterge
şi lustrui vechile mobile, gândurile altor vârste ale sale,
frunzele palmierilor din grădină, pietrele rotunjite
şi roşii
ale aleii, scândurile băncilor,
aripile fluturilor, pentru a descoperi, prin anexe,
cotloane şi
sertare, albume de familie, cântece de adormit copii,
ceainicul de argint al bunicii, săruturi,
lacrimi, pipa ciobită a unui tată autoritar, nişte vise cam
incerte, lătratul insistent al lui Bob, câinele alb al copilăriei
sale... adică
tot trecutul.
Dar lipsea ceva din acest decor, lipsea ceva atât de mult, încât
această
absenţă îl durea: oceanul.
Asimilase acest element al unui spaţiu
exterior, integrându-l peisajului impresionist al
sufletului său,
era un fel de „mereu-prezenţă”
în eul său
adânc, cu valuri calme sau furtuni, cu scoici şi
peşti albaştri, cu abisuri tainice, cu albatroşi
maiestuoşi,
cu înşelătoare
şi ameţitoare cântece de sirenă...
Sperase că,
odată întors, va suprapune cele două imagini, cea a unui ocean
real, palpabil şi cea a unui ocean interior, le va
face să se
contopească şi va reuşi astfel, poate, să
ajungă la un fel de catharsis existenţial...
Însă nu
mai vedea oceanul acolo unde îl lăsase,
nici zilele prăbuşindu-se în el (auzea doar zgomotul
valurilor, uneori sonor, alteori surd şi
simţea mirosul sărat al valurilor sau cel al algelor
putrezite), fiindcă
între el şi acesta se interpunea o clădire, obturându-i câmpul
vizual...
În timpul lung al absenţei
sale, un bloc rece şi
impersonal de beton şi
oţel
crescuse hidos şi
acoperise orizontul.
Părea un
monstru cu sute de ochi de sticlă,
care îi studia atent şi
parcă agresiv fiecare mişcare,
care îl urma până
şi în somn, în transcendenţa viselor chinuite de nelinişte.
A încercat să
accepte noua realitate, a sperat că oceanul din el e suficient,
deşi ştia
că nu se va simţi niciodată întreg, că lumea lui va fi mai
săracă fără adevăratul ocean.
La un moment dat s-a îmbolnăvit,
oceanul din sine se estompase, abia îi mai simţea „valurile,
vânturile”, peştii albaştri se decoloraseră, devenind
transparenţi (nu mai erau decât nişte
biete contururi de peşti),
cântecele sirenelor se transformaseră
în bocete, iar albatroşii
se sinucideau izbindu-se de stâncile falezei...
Încercase să
se vindece, de fapt să vindece peştii, valurile, albatroşii,
scoicile, sirenele, briza... Dar cum să vindeci un ocean?
În cele din urmă
a înţeles că nu putea fi vorba de o însănătoşire
(miraculoasă!?), ci de o dispariţie. Clădirea-zid, ucigătoare de
zări, trebuia să dispară.
Odată
conştientizat acest lucru, nimic nu a mai părut imposibil.
Nici găsirea
proprietarilor, nici cumpărarea construcţiei (după lungi discuţii,
i-a convins în cele din urmă pe cei care o deţineau să o vândă,
în schimbul unei sume fabuloase), nici detonarea controlată a
acesteia. S-a plimbat apoi prin moloz, a dansat chiar,
ca un bătrân oştean,
beat de bucuria victoriei, printre ruinele cetăţii cucerite,
stârnind mirarea celor din jur, care nu înţelegeau de ce
distrusese clădirea care putea fi adăpost pentru mulţi alţii. Nu
a mai pierdut timpul să
le explice sentimentul de eliberare ce îl cuprinsese când văzuse
năvălind asupra sa orizontul, nici nu avea rost, doar plătise
pentru asta, ci a chemat muncitorii care au curăţat locul. Au
făcut-o
cam superficial, pentru că în urma lor a găsit, zile la rând,
fragmente de gheare şi
vertebre de oţel
şi nenumăraţi ochi sticloşi
care clipeau încă
în nisipul care începea să
cotropească totul. L-a periat răbdător, aşa cum perii părul lung
şi blond al unei femei, până a devenit mătăsos şi strălucitor,
apoi l-a împodobit cu scoici şi
alge.
Oceanul a revenit în el, nu prea mai făcea
diferenţa între cel exterior şi cel interior; a
învăţat,
dintr-o carte a bunicii sale moarte, cum să
croşeteze dantele de spumă albă – un val pe faţă, unul pe dos,
două valuri pe faţă, unul pe dos...- , i-a fost
destul de greu să
capete acea îndemânare feminină, dar bătrâna,
vizitându-l uneori în vis, i-a explicat „arta” împletirii
valurilor; a smălţuit
scoicile şi
le-a aruncat din nou în apa fremătătoare,
murmurând un descântec vechi, pentru a le face să
nască perle, s-a împrietenit cu albatroşii
care îşi pierduseră aerul baudelairian şi dansau printre valuri
şi a pictat peştii
şi răsăriturile în nuanţe de trandafiriu şi furtunile în
verde.
A devenit pentru ceilalţi
un bătrân singuratic, cam nebun, dar inofensiv, care
stătea ore
în şir pe o bancă din grădina casei sale şi privea oceanul sau
se plimba pe plajă vorbind cu norii, cu nisipul, cu
meduzele, cu briza şi,
desigur, cu albatroşii care, deşi cârtitori şi cicălitori mai
tot timpul, ajunseseră
să îl îndrăgească şi i se aşezau pe umăr.
Această
părere a celorlalţi, exprimată mai zgomotos sau şoptit, cu
tristeţe, cu milă,
indiferent sau batjocoritor, nu părea
să-l deranjeze, atâta vreme cât lumea lui era din nou frumoasă şi
întreagă, iar sufletul său era plin de valuri,
valuri, valuri... încât el însuşi
devenea val, val, val... talaz, mare, ocean....
(Am creat acest text pornind de la o ştire
pe care am auzit-o într-un jurnal de noapte:
cineva a cumpărat
o casă, plătind o sumă enormă, pentru a o demola, fiindcă îl
împiedica să vadă oceanul de la fereastra locuinţei sale.)
