Oaze
Afară
picura. Ieşi din clădirea în care muncea deja de şapte ani şi se
întrebă cu îngrijorare de ce se simte atât
de
obosită tot timpul. Cel mai bun prieten al ei era încă suspect de
cancer. Mai trebuia analizată încă o bucată din el până să se
stabilească un diagnostic exact. Vinerea umbla aiurea pe străzi, nu
se grăbea nicăieri. Cel mai mult îi plăceau străduţele
lăturalnice. Mergea deja de jumătate de oră şi ajunsese aproape
de centrul oraşului în ciuda numeroaselor ocolişuri. Melodia
tâmpită auzită la radio înainte de plecare şi pe care nu şi-o
putea scoate din cap fu întreruptă de o imagine oarecum ciudată.
Un porumbel ciugulea un bilet umed de loterie cu pătraţele mici
roşii. 6 din 49. Când scoase aparatul foto din husă, pasărea
zbură doi metri mai încolo oprindu-se în faţa unei porţi
metalice verzi.
Îşi
dădu seama după firma agăţată în stânga porţii că era o
florărie, Trecuse de câteva ori prin zona, dar nu-i dăduse prin
cap să intre niciodată. Intră în curte, care era de fapt în
prima parte doar un culoar pavat lung de 10-12 metri cu ghivece de
flori pe ambele părţi, limitat în stânga de casa în care era
florăria şi-n dreapta de un gard din sârmă peste care se putea
vedea în curtea vecină printre coroanele arbuştilor din ghivece.
Trecu încet, gânditoare pe lângă ghivece mari cu tufe rotunde de
crizanteme, arbuşti de tot felul, plante mici cu frunze verzi grase.
În spatele unui ghiveci mare maroniu un motan alb-portocaliu se
răsfăţa întins pe spate. Vru să pună mâna pe el, dar n-o lăsă,
atunci se mărgini doar să-l privească zâmbind. Culoarul se
termină şi se lărgi dând în curtea propriu-zisă care era plină
de arbuşti şi puieţi de pomi fructiferi arătând ca un părculeţ
aşezat în pantă. Ploaia se oprise, dar frunzele copăceilor erau
pline de boabe transparente argintii. Rămase cu privirea pironită
într-o picătură de apă aproape un minut, apoi se întoarse spre
curtea vecină.
Aceasta
era mai degrabă neîngrijită, însă cele trei cuşti de lemn cu
uşi din plasă de sârmă, colorate în roşu şi verde erau un semn
clar că nu era părăsită. O mână de copil mâzgălise pe fiecare
un fel de etichetă explicativă: “iepuru lu bunicu”, “iepuru
lu Elena”, “iepuru lu mama”. Să fie familia soluţia? se
întrebă, întorcându-se şi îndreptându-se spre culoarul strâmt
pe care venise.
O
luă spre ieşire, dădu peste un pui de pisică, părea al motanului
dinainte. Îl luă în braţe, îl mângâie. Se gândi că ar putea
atrage privirile vreunui tip interesant cu puiul ăla drăguţ în
brate în circumstanţe potrivite. Din florărie, care avea uşa în
dreapta ei, la doi metri de intrarea în curte, ieşi o femeie de
20-25 de ani, grăsuţă, zâmbitoare. Îi ceru pisicul să-l bage-n
casă: “De jumate de oră ne chinuim să-l prindem, multumesc!”
Ieşi
din curte şi o luă spre piaţa din centrul oraşului. Se uită din
reflex la titlurile din vitrina Librăriei Universităţii, nu reţinu
nimic, cumpăra cel mult o carte pe an, prefera anticariatele. Se
aşeză pe-o bancă şi se uită un pic la porumbei, nu-i plăceau
defel, şobolanii aerului cum le zicea prietenul ei suspect de
cancer. Se ridică scârbită de ciondăneala pestriţă a păsărilor.
Ploaia se oprise deja de tot când ajunse lângă Continental. Simţi
că nu mai poate umbla, se opri un pic sprijinită de-un perete,
lumea trecea grăbită fără să se uite la ea, fiecare cu aia a
mă-sii îşi zise. Se hotărî. Îşi luă poşeta de pe umăr, o
puse pe trotuar şi se întinse lângă ea. Schimbând planul vedea
acum cerul curăţat de ploaie şi picioarele oamenilor. Observă cum
unii o privesc din fugă, ezită, întorc capul. N-o interesa, se
uita mai departe la cer şi simţi cum oboseala se duce din ea.
Zâmbi. Un tânăr se opri s-o întrebe dacă se simte bine şi se
oferi să o ridice. Refuză, se ridică singură, îşi scutură
pantalonii galbeni din catifea şi porni pe trotuar.
