Şeful
de Post şi curcanul
Costică
Nea
Marin al lui Manafu cum îl ştie toată lumea din sat, ieşi pe
uliţă supărat foc. Cum avea obiceiul de când se ştia, se scula
cu noaptea în cap şi dădea ocol gospodăriei. Inima îi sfârâi
când ajunse la coteţ şi-l văzu cu uşa la părete.
-Costică,
Costică...
Aşa îl botezaseră nepoţii pe curcan. Dar Costică, tun, pământ.
Inima ii sfarai curentat de un gand. L-au furat ! Mai bine îi furau
capra din coşare şi nu-i părea rău ca de el. De la curca grivă,
doar unu îi mai rămăsese. 16 pui îi muriseră unul câte unul pe
vară. Pe cel rămas, Costică, îl crescuseră ca pe copil. Când se
scula noaptea, ca omu, să se uşureze, trecea pe la el şi-i mai
arunca o mână de fiertură de mălai cu urzici pe care le strângea
greu din zăvoiul de din vale. Si Costica ii multumea bolborosind...
Se
făcuse mare puiul de curcă şi-şi jurase omu,
că n-o să-l taie niciodată. Curcanul, aşa de tare se îmblânzise,
că lăsa pe orişicine să puie mâna pe el. Când ieşea pe şuşea,
nea Mărin se lăuda că are doi copii, Mitică, elev în clasa a III
a de 9 ani şi Costică, curcanul de 9 luni. Când Mitică pleca la
şcoală, Costică îl petrecea până la poartă, înfoindu-se şi
bolborosind pe limba lui. Şi nu se mişca de la poartă, până nu
se întorcea Mitică de la şcoală. Deabia atunci se ducea la capra
de lemne unde se urca ţanţoş, înfoiat şi cu moţul roş-albăstriu
atârnându-i pe dreapta ciocului. Parcă urma un ritual de care nea
Mărin povestea cui vroia să-l asculte.
Toate
au mers ca pe sfoară până azi-dimineaţă când nea Mărin,
nevastă-sa Veta şi Mitică l-au căutat şi l-au strigat
şi iar l-au căutat peste tot. Toate ungherele bătăturii le-au
scotocit, au bătut câinele că n-a simţit nimic noaptea, Veta l-a
jelit ca pe mort, Mitică plângea iar nea Mărin injura de mama
focului, dar degeaba, Costică se dusese...
-Mitică,
strigă nea Mărin copilul. Hai la Poliţie! Să găsească şefu
curcanu, că d-aia este organ şi-l plătim. Înjurând p-ăl de l-a
furat şi bodogănind, ajunseră la post.
Strigară până Şeful ieşi, cu ochii umflaţi după somnul scurt
de noapte. Deh, fusese la un chef de onomastică şi se cam întrecuse
cu băutura
-Don
Şef, zice nea Mărin ţinând copilul de mână. Don Şef,
ast-noapte mi-au furat curcanul,
pe Costică !
-Şi
ce vrei mă, să ţi-l păzesc eu ? Tu unde ai fost az-noapte?
-Acas,
Don Şef, da n-am auzit nimica! N-am auzit, zau !
-Da,
de bănuit, pe cine bănuieşti, mă?
-Dom-le,
eu cam bănuiesc pe cineva care tot vine pe la mine, ba după una, ba
după alta, da cu ochii tot pe curcan şede, da nu sunt sigur. E
Bombel al Vasilicăi lu Chişcă, ăl de n-are după ce bea apă, cum
se zice, că el bea numai rachiu şi a mai făcut lucru d-ăsta cu
furatu păsăretului şi pe la alţii, care l-au dovedit.
Când
auzi Şefu de numele lui Bombel al Vasilicăi lu Chişcă se schimbă
la faţă, deveni nervos, lăsându-se de pe un picior pe altul şi-i
tăie boabele lui nea Mărin.
-Bine,
nene Mărine, du-te liniştit acasă, că viu eu mai încolo pe la
matale cu câinele să dăm de
vreo urmă şi să facem o anchetă ca la carte şi-i petrecu pe nea
Mărin şi pe Mitică.
-Mulţam
don Şef şi te aşteptăm că poate l-om găsi pe Costică al meu...
Erau
pe scările Postului de Poliţie. Ciulind urechile, nea Mărin se
opri, auzind un bolborosit de curcan care venea dinspre coteţul din
curtea Şefului de Post.
-Mitică,
strigă nea Mărin care se oprise pe loc, ăla e curcanul nostru !
-Costică,
Costică, unde eşti, mă ? Ia fugi Mitică, tată şi dă-i drumu la
coteţ, că dacă este Costică al nostru, vine la noi!
Copilul,
sări pe fuga şi deschise uşa coteţului. Înfoiat şi bolborosind,
Costică curcanul veni pe dată şi începu să-i certe pe limba lui,
cu moţu-i roş-albăstriu atârnându-i pe dreapta ciocului.
-Hai,
Costică tată, hai acasă că te căutăm de az-dimineaţă. Hai că
Veta te boceşte ca pe mort şi Mitică lipsi de la şcoală din
cauza ta.
Mitică
plecă cu Costică după el spre casă, inainte, iar nea Mărin, cu
un zâmbet şiret în colţul gurii, salută de plecare , zicând:
-Să
trăieşti Don
Şef şi să nu vă supăraţi că v-am deranjat !
¤¤¤¤¤¤¤
