Cheia
fantasticului
Era
o zi dogoritoare de vară. Un lan de aur se legăna sub adierea
blândă a vântului de vară. Pământul ardea de bucurie, iar
copacii, cu frunzele lor de o strălucire metalică, verde şi
ameţitoare, se întindeau leneşi la soare.
Tristă,
trupeşte şi sufleteşte de suferinţe şi de chinuri, ieşisem şi
mersesem în inima codrului pentru a asculta glasul pământului.
Priveam peisajul feeric al naturii, lasându-mă purtată de val, de
împrejurimile de basm. Nimeni nu ştia ce se ascundea cu adevărat
în sufletul meu. Fericire sau tristeţe, încântare sau dezamăgire,
extaz sau melancolie, bunătate sau răutate...Hmmm... grea
întrebare. Nici eu nu puteam să exprim ceea ce simţeam, dar ştiam
că sufletul meu este prizonierul unei întrebări: „Care este
legătura omului cu pământul?”. Această întrebare mă frământa
zi şi noapte şi mă îndemna să găsesc cheia ei magică.
Răspunsul...
Am
căzut în genunchi pe covorul de smarald al pădurii şi acolo m-am
gândit la aceea întrebare, uitând de toate şi de tot. Deodată
auzisem un şopot, un glas aproape stins care ieşea din pământ:
- Ce doreşti de la mine?
- Ce doreşti de la mine?
-Cine
este, întrebasem cu glas tremurat?
-Sunt
eu, pământul!
Acest
răspuns mi-a luminat sufletul. Nu ştiam că pământul poate vorbi!
Apoi l-am întrebat:
-
Care este legătura omului cu pământul?
- Ooo,
... este una foarte interesantă, o poveste lungă, lungă...
Povestea
a început. Pământul mi-a spus că noi, oamenii, suntem cea mai
apropiată rudă a lui, deoarece suntem trup din trupul lui, deoarece
Adam şi Eva au fost făcuţi de Dumnezeu din ţărână. Mi-a mai
spus că nu trebuie să-l batjocorim vreodată, deoarece nimeni
dintre noi nu rămâne în această lume. Noi am răsărit prin
naştere şi apunem prin moarte. Noi, oamenii, suntem ca o floare
care treptat ajunge să se ofilească, iar zilele noastre sunt ca o
pânză de păianjen, pe cât de slabă este pânza, atât de slabă
este viaţa noastră pe pământ. El mi-a zis că dacă păcătuim
din ce în ce mai mult, cu atât umbra morţii se întinde tot mai
mult, trăgându-ne spre el.
Mi-a
mai spus să transmit oamenilor mesajul de a-şi împodobi viaţa cu
fapte bune, să se iubească şi să-şi iubească aproapele ca pe ei
înşişi pentru a îndepărta „ochiul dracului”, puterea
diavolului de ei.
O
altă legătură a omului cu pământul se stabileşte atunci când
consumăm roadele sale. Râurile ca nişte firicele cristaline sunt
cele care ne astâmpără setea. Lanurile de aur reprezintă o
adevărată sursă de hrană, merele roşii ca para focului, gutuile
care au îngălbenit de spaima toamnei apropiate, celelalte fructe,
sunt importante surse pentru viaţă, pentru nutriţie.
Povestea
s-a desfăşurat lin ca firul de pe ghem...
Acesta
îmi mai povesteşte că o altă legătură se stabileşte prin
respiraţie. Plantele absorb dioxidul de carbon emis de noi, iar noi
expirăm oxigenul dat de ele. Întinsul negru, pământul, îmi
cuvânta că între noi şi plante există o legătură armonioasă,
completându-ne viaţa reciproc.
Îmi
povestise că puţini oameni înţeleg această legătură între om
şi pământ. Natura este, în primul rând un suflet, un suflet al
pământului. Tot ceea ce ne înconjoară are un suflet: sufletul
meu, sufletul copacului, sufletul muntelui, toate aceste suflete
având rădăcini adânci în pământ.
Pământul
îmi mai şopteşte „despre pământul sacru”: un ac de pin care
sclipeşte, un lac în care se oglindeşte albastrul cerului, o folie
argintie, adică un văl de brumă întinsă în inima pădurii, un
copac mare cu crengi cochete, o livadă, o pajişte cu flori de
paradis, în mii şi mii de culori, un munte falnic care sărută
cerul, totul ar trebui să fie sfânt în ochii oamenilor!!!
Florile
gingaşe şi suave sunt ca surorile noastre, animalele ne sunt ca
fraţii, crestele stâncilor sunt căldura din pieptul nostru, o
pădure reprezintă iubirea ce o manifestăm. Toate lucrurile sunt
legate între ele! Aşa cum sângele stabileşte legătura între
familii, aşa cum Dumnezeu stabileşte legătura dintre planul celest
şi teluric, aşa şi între om şi pământ, se stabileşte o
legătură profundă din cele mai vechi timpuri.
Pământul
mi-a zâmit şi am mai aflat că la grelele încercări ale vieţii
ne culcăm pe pieptul lui, deoarece patul lui este cel mai comod,
putând să îndulcească amarul vieţii noastre, să vindece rănile
sufletului. Atunci când vom ajunge în el, ne va acoperi rămăşiţele
şi va împodobi locul cu flori mirositoare.
Povestea
se apropia de sfârşit cu paşi repezi... am mai descoperit că
murmurul apei este vocea părinţilor, aceasta fiind o altă legătură
a omului cu pământul. Ne naştem din leagănul de flori al
pământului, fiind doar nişte fire bătute de vânt. Casa noastră
este corpul nostru, dar este şi Terra, Pământul, nu o anumită
ţară sau un oraş. Corpul nostru este creat din iubirea părinţilor,
dar suntem copii ai pământului, casa noastră este întreg
universul, facem parte din el şi el face parte din noi.
Povestea
s-a încheiat. Prin această istorioară am găsit răspunsul la
această întrebare: Care este legătura omului cu pământul?
Am
aflat răspunsul acestei temeri, acestei frământări... calea spre
adevăr,... am găsit cufărul întrebării,... cheia fantasticului,
... cheia răspunsului.
„Pământule,
eşti prietenul meu, eşti o parte din mine, eşti viitorul meu!”
