Săndelu’
Există
oameni care îţi aduc aminte de ceva, alţii – de care îţi aduci
aminte din întâmplare. Cele mai emoţionante împrejurări rămân
legate de copilărie, a ta, a lor, a tuturor. De aceea, într-o
anumită zi de prin anii ’90 am revăzut un chip ce-mi părea
neschimbat de trecerea anilor: era Săndel, băiatul pe care-l
dusesem cândva de mână, cu schimbul,
noi, copiii mai mărişori printre care mă număram şi eu. Mama
lui, alături de care locuia într-o casă veche aproape de
Institutul de Geologie, ni-l dădea în seamă pe încredere, după
lungi instrucţiuni care ne făceau să arborăm un aer foarte
serios, nu care cumva să i se întâmple ceva odorului mic şi
nepreţuit – un piticuţ slab, mut, timid şi roşcovan; el era
pentru noi, cei aflaţi spre sfârşitul vârstei păpuşilor, un fel
de păpuşă frumoasă şi vie. Ne jucam pe strada Blanduziei, care
încadra una dintre laturile Ambasadei S.U.A. Un gard înalt din zid,
continuat pe verticală de un altul dublu de sârmă ghimpată, îi
apăra pe
funcţionarii de acolo, printre alte pericole, şi de tunurile
mingiilor noastre.
Mai
puţin apărat era profesorul de muzică, de pe aceeaşi stradă;
acesta ocupa o cameră de la hoch-parter,
aflată la intrarea principală. Mai locuiau acolo, la etaj, două
fraulein
bătrâne care nu coborau niciodată şi pe care nu le vedeai decât
în momentele în care, în capoatele lor groase şi pestriţe,
ieşeau pe balconul mic şi îngust, de fier forjat cu ornamente, de
a cărui balustradă groasă folosită pe post de pârghie atârnau
un coş ce se bălăngănea spre parter şi apoi îndărăt. Cineva
le făcea astfel aprovizionarea şi scena se derula de fiecare dată
la fel. Părea unul dintre puţinele lor contacte cu realitatea
anilor ’60. Chiar privite de jos în sus, observai o disproporţie
în ce le priveşte: una era înaltă, cealaltă – scundă. Prima
era grasă, pe când a doua – scheletică. Dar amândouă graseiau
puternic. Memoria mi-o readuce în gând şi pe o balerină de la
mezanin, care locuia acolo într-una din camerele de serviciu şi al
cărei băieţel fugea mereu de acasă iar noi, fiind în acelaşi an
de şcoală, eram mereu întrebaţi dacă nu l-am văzut. Nu-l pâram
deoarece era bătăuş şi ne era frică de el. Vecin cu aceştia era
şi Ionuţ, a cărui mămică stătea în permanenţă acasă şi
lucra covoare persane la un război uriaş, aflat lângă fereastră,
ca să aibă lumină şi să-şi poată controla în acelaşi timp şi
odrasla. Era o moldoveancă pufoasă şi energică; ea îl dădăcea
pe fii-su şi în acelaşi timp ţesea cu destul de mare viteză,
urmărind modelul de pe o foaie cu pătrăţele aşezată la nivelul
ochilor. Câteodată aveai impresia că făcea parte din modelul de
pe covor şi că de fapt acesta o ţese pe ea.
Oricum,
problema şi ocupaţia noastră zilnică principală o constituia
enervarea profesorului de muzică atunci când dădea ore de vioară
la domiciliu. Aşa încât, cu Săndelu’ Pişcoţelu’ cu tot de
mânuţă, aşteptam lecţia şi începeam şi noi, în felul nostru,
spectacolul. Cu excepţia lui, că era tăcut de-a binelea, cu toţii
băteam în gard cu un băţ, strigam, zbieram, lălăiam şi nu ne
epuizam pasiunea pentru artă până ce nu apărea „Turbatu’ ”
în cadrul uşii masive de lemn sculptat de la intrarea dinspre
parter, tunând şi fulgerând în capul scărilor, împotriva
noastră, vandalii. Atunci ne dispersam care încotro, speriaţi că
o să vină el la şcoală să vorbească la Direcţiune; întotdeauna
îşi termina ameninţarea cu „ei, comedie ca asta!”. Imediat
după aceste cuvinte se auzea şi vocea inconfundabilă, vocea
persană
a celei care se numea „mama lu’ Ionuţ”. Până să se scoale
şi să apară ea în cadrul ferestrei, eu îl recuperam de-o
aripioară pe Săndel, fugeam şi-l înapoiam pe inventar mămicii,
care îl analiza cam ca la controlul superior de calitate, la care eu
asistam plină de seriozitate, mirare şi nedumerire cum îi număra
ochii, mâinile, picioarele, sădăluţele, de fiecare dată la fel
până la proxima ocazie, când, pentru a întări (numeric!) echipa
de zgomote, îl strigam peste gard şi din nou o rugam pe mama lui
să-l lase afară.
Totuşi,
lucrurile n-au ţinut mult aşa, poate un an şi câteva luni, până
ce profesorului de muzică i-a venit ideea de a ieşi în curte şi a
lăsa vioara să vorbească în locul lui. De atunci Turbatu’ a
devenit om mare în ochii noştri şi s-a transformat în
dom’profesor. Iar noi, definitiv îmblânziţi, ne-am găsit un alt
loc, în Parcul Rond, din spatele Scalei, un peticel de verdeaţă cu
trei bănci de lemn, şi joaca am înlocuit-o cu adevărate
rendez-vous
– uri, socializând cu copiii mai mari decât noi, ce au devenit o
sursă de inspiraţie: fetele îşi tapau părul, purtau jupoane care
de care mai înfoiate şi îi puneau pe băieţi să le lălăie
hiturile lui Gianni Morandi.
Aşa
s-a produs şi despărţirea de cei mai mici, printre care şi
îngeraşul smiorcăit, care nu mai era de nasul nostru.
...............................................................................................................................................
Revăzându-l
în foaierul de la Operă, pentru prima oară după atâtea decenii,
i-am sărutat în gând fruntea senină, trimiţând un zâmbet
trecutului. L-am recunoscut imediat – înalt şi subţirel, avea
aceiaşi ochi mari albaştri şi adânci, aceeaşi fragilitate şi
poate doar ceva mai puţini pistrui... abia atunci am făcut legătura
între el şi unul dintre valoroşii violonişti la al căror concert
venisem de fapt.
Se
vede treaba că trecutul nu era chiar aşa de binevoitor şi zâmbitor
cu mine atunci: exact pe când îl priveam cu nostalgie şi bucurie
apropiindu-se de mine, am păşit în gol (desigur în cel al
prezentului!) şi am căzut pe scări. Pe când eu mă dădeam de-a
dura, el urca, ras, frezat şi fercheş, ferindu-se din calea mea. Şi
a tot urcat, şi a tot urcat iar eu am tot căzut: nu a întors o
clipă capul să vadă ce-i cu mine. Părea rupt de realitate, şi
dacă nu insensibil, oricum la fel de impasibil şi inert ca în anii
copilăriei, când era atât de inhibat şi intimidat de acea
mamă-jandarm a sa... Până la urmă m-a ajutat cineva şi mi-am
venit în fire. Am luat toată întâmplarea ca pe un semn şi nu
l-am mai strigat. Câteodată timpul nu vrea să-i tulburi apele
adânci.
