Casa
cu trei odăi
Maşina
parcurgea kilometru, după kilometru, ducându-l pe Marian din ce în
ce mai aproape de visul lui. De un timp se aşternuse liniştea de
parcă nea Gigi terminase toate poveştile, sau poate că, emoţia
revederii cu fiul său îl copleşise odată ce sfârşitul drumului
se apropia. Marian nu prea avea chef de vorbă. Emoţii, trecut,
viitor, se amestecau în sufletul lui. Ar fi preferat să fie singur.
Dar cum nu avea maşină, iar nea Gigi se oferise să-l ducă până
la aeroport, îi suportase poveştile despre fiul plecat în
străinătate, devenit director la nu ştiu ce mare companie
americană după ani şi ani de muncă, căsătorit cu o americancă
şi care după foarte mult timp venea acasă. Gândurile lui Marian
fugeau de colo, colo, în timp ce ochii înregistrau toate semnele
care-i spuneau că aeroportul era aproape. „ Oare eu o să
reuşesc?” se întrebă el gândind la poveştile lui nea Gigi
despre fiul său. „ O să fie bine, Buni!” o asigură el în gând
pe bunica lui. Imaginea ei îl urmărea. Faţa brăzdată de timp, o
strângere uşoară pe braţ, zâmbetul luptându-se cu apele ce-i
jucau în ochi, un sărut pe frunte, „Dumnezeu să te ocrotească!”
şi rămăsese în urmă dreaptă, în poartă, privind lung după
maşină. Ea îl crescuse de la vârsta de zece ani când părinţii
lui muriseră. În curtea aceea făcuse primii paşi, călărise
câinele când era mic, bătuse mingea cu băieţii din sat, se
îndrăgostise pentru prima dată de colega lui de bancă. În camera
lui din acea casă cu trei odăi mici îşi făcuse temele când
intrase la liceul din Bucureşti. Făcuse naveta patru ani, satul lor
fiind foarte aproape de oraş. După terminarea liceului căutase să
se angajeze gândind că, poate după ce adună nişte bani face şi
o facultate. Nu găsise ceva convenabil şi atunci hotărâse să-şi
caute norocul în altă ţară. Alesese Italia pentru că avea câţiva
prieteni, plecaţi înaintea lui acolo. Fusese mai greu s-o anunţe
pe Buni. Îşi amintea momentul când îi spusese, aşa deodată,
după ce zile în şir îşi făcuse curaj s-o facă. Era printre
butucii de vie, aşezat pe pământul proaspăt săpat. Îi plăcea
mirosul lui şi mai mult îi plăcea să-i simtă atigerea. Visa
stând colo, la Italia, la viitor, când o auzi pe Buni,
- Au, ce faci tu acolo? Nu îi fugi de muncă!
Râzând se
ridicase dintre rânduri, o apucase pe după umeri şi-i spusese,
- Hai în casă! Am ceva să-ţi spun.
Discuţia
fusese scurtă, el îi spusese dintr-o suflare ce avea de gând să
facă, apoi privind-o avusese senzaţia că Buni, femeie ţanţoşă
şi dreaptă chiar şi la vârsta ei, se apleacase sub o povară
grea. Câteva secunde şi-şi revenise. Privindu-l în ochi îl
întrebase,
- De ce, maică?
- Vreau să câştig bani, poate fac şi o facultate acolo... vreau să fiu fericit!
- Dar poţi şi aici... ai tot ce-ţi trebuie, eu o să...
- Buuni! Nu ştii tu! Vremurile s-au schimbat!
- Ei, dar n-oi fi nici eu picată din lună! Apoi, crezi că degeaba te-a lăsat Dumnezeu în locul ăsta?
- Te rog, Buni! Lasă-l pe Dumnezeu că n-are nicio treabă! El le-a încurcat pe toate, nu vezi?
- Bine! Dacă aşa vrei tu... mai spuse bunica lui şi discuţia se terminase.
Din acel moment
nu mai încercase să-i schimbe hotărârea, îl ajutase cu bani şi
cu toate pregătirile de plecare. Tot ea îi aranjase drumul cu nea
Gigi.
- Am ajuns! De aici te descurci? Eu trebuie sa... îl trezi la realitate nea Gigi.
-
Da, da, mă descurc! Rămân dator! spuse Marian râzând şi după
ce-i strânse mâna, inspiră adânc şi intră în aeroport.
Forfota,
aglomeraţia şi amalgamul de sunete îl ţintuiră în faţa uşii
câteva secunde. Era prima dată când intra în aeroport. Nu ştia
încotro s-o ia. Gândul îi fugi înapoi la florile din faţa casei,
adunate şi îngrijite de Buni, la cei câţiva butuci de vie din
spate, la pomii fructiferi şi la grădina de legumele aflată undeva
mai la dos, ca să nu strice designul, cum glumea Buni parcă vrând
să demonstreze că n-a rămas în urma timpului. „Atâta pace, iar
aici...” gândi simţind că i se pune un nod în gât. „E normal
să-mi fie frică!” îşi spuse el şi porni hotărât să afle
unde trebuie să se prezinte pentru check-in, cu cât timp înainte
şi ce paşi urmau până la urcarea în avion. Ajunsese mult prea
devreme. Se mai învârti prin aeroport încercând să-şi ocupe
timpul de aşteptare. Îşi cumpără nişte reviste, un pachet de
ţigări şi căscă ochii prin magazine.
Din când în când, îşi consulta ceasul ale cărui limbi parcă se
mişcau cu încetinitorul. Obosit de aglomeraţia din jur, hotărî
să intre într-un bar, să-şi ia o cafea şi să citească până
se făcea timpul de îmbarcare.
Se aşeză la o
masă cu ceaşca de cafea aburindă în faţă, pregătindu-se să-şi
aprindă o ţigare,
- Se poate? îl întrebă un bărbat cam la patruzeci, patruzeci şi cinci de ani.
Marian tresări,
de parcă l-ar fi prins Buni fumând, îl cercetă scurt, apoi
privind în ceaşca de cafea îi făcu semn că se poate aşeza. Ar
fi vrut să-l ignore, dar ceva îl atrăgea. Ochii, privirea... nu
ştia ce. Îl întrebă,
- Vă cunosc de undeva?
Bărbatul se
mulţumi să zâmbească şi sorbi cu plăcere din cafeaua lui. Parcă
nu auzise întrebarea.
- Încotro? îl întrebă pe Marian.
- Italia! Dumneavoastră?
- Acasă.
Atât, fără
niciun detaliu. Apoi îşi bău mai departe cafeaua în tăcere.
Marian puţin contrariat, renunţă să mai pună vreo întrebare cu
atât mai mult cu cât nici el nu simţea nevoia să vorbească. După
ce-şi bău tacticos cafeaua, intrusul se ridică şi înainte de a
pleca îi spuse,
- Este înăuntrul tău.
- Ce? întrebă Marian începând să creadă că era ceva în neregulă cu acel om.
- Fericirea! Este înăuntrul tău.
Fără să
aştepte răspunsul lui Marian, bărbatul se întoase şi plecă.
Simţea privirile tânărului în ceafă, dar se mulţumi să-şi
spună zâmbind „o să înţeleagă”. Îşi făcu loc printre
oamenii grăbiţi spre ieşirea din aeroport. Se simţea uşor şi
fericit pentru prima dată după douăzeci şi doi de ani. Ştia că
nu va mai călca în acea cafenea. Se eliberase şi de ea. Îl
atrăsese ani de-a rândul, făcându-l să se întoarcă în ea la
fiecare plecare sau sosire. Căpătase pentru el o semnificaţie
specială. Era locul unde aşteptând să se facă timpul de
îmbarcare, acum doăzeci şi doi de ani, simţise bucuria, dar şi
frica de a porni pe drumul lui. Simţise ruptura de tot ce-i era
cunoscut şi dorinţa de a se întoarce. Nici nu plecase bine şi
s-ar fi întors, dacă nu ar fi fost încăpăţânarea lui de a duce
hotărârile până la capăt. Aşa că, plecase în Italia să-şi
facă un rost.
Văzându-se
afară, inspiră adânc şi-şi spuse „ acasă, în sfârşit!”.
Apoi luă un taxi spre Bucureşti de unde urma să ia microbuzol spre
satul lui, aflat nu foarte departe de oraş. Maşina îl purta pe
şosea, iar el sorbea din priviri peisajul până la cel mai mic
detaliu. Nu mai venise de mult timp în ţară. De şapte ani când
plecase dintre ei, fiinţa cea mai dragă lui. Nici atunci nu stătuse
foarte mult, afacerile chemându-l urgent înapoi în Italia. Viaţa
îşi bătuse joc de planurile lui de a-şi vizita ţara des. La
început nu putuse să vină acasă din cauza banilor, iar mai târziu
când reuşise să aibă afacerea lui, foarte prosperă de altfel,
din cauza lipsei de timp. Ca să se menţină trebuia să investească
toată energia şi timpul mai ales că, orice ar fi făcut, rămânea
un intrus în acea societate. Din această cauză nu reuşise să-şi
facă nici o familie. Trecuse de vreo două ori pe lângă dragoste,
dar nu putuse să-şi asume responsabilitatea unei familii. Nu
avusese curajul.
Ajunse la
autogară, se urcă în microbuz, ocupă un loc la fereastră dornic
să vadă. Maşina se puse în mişcare. Emoţia şi nerăbdarea lui
creşteau cu fiecare kilometru parcurs. Simţea că-i explodează
inima. Nu-l aştepta nimeni în casa cu trei odăi mici. De când se
dusese bunica lui, nu mai locuia nimeni acolo. De câţiva ani toate
neamurile lui îl presau s-o vândă, explicându-i cum îi scade
valoarea cu trecerea timpului. Însă el nu putuse. Sufletul lui era
acolo. Realizase cu câteva luni în urmă, după o discuţie aprinsă
cu rudele lui că, locul lui era în acea casă. Luase hotărârea să
vândă tot în Italia şi să se întoarcă definitiv, stârnind
uimirea cunoscuţilor lui. Unii chiar spuneau că este nebun să lase
situaţia de acolo, pentru o casă dintr-un sat uitat de lume.
Coborî
din microbuz şi porni pe jos mai departe. Încercă să recunoască
oamenii întâlniţi, dar nu reuşi. Aproape acelaşi decor, dar
alţi actori. Mări pasul, văzu de departe gardul atins de timp,
ajunse la poartă, o deschise, intră şi se opri câteva clipe ca
să-şi tempereze emoţia. Se aplecă, luă o mână de pământ, îl
frământă uşor privind cum alunecă printre degete, îi simţi
mirosul, parfum de acasă. Apoi privind casa plânsă de vremuri îşi
spuse „trebuie reparată, şi gardul refăcut...”
