On
peut vivre mieux
au dehors des règles du temps
,,Sunt
în faţa unei case mari, foarte frumoasă...o arhitectură aparte,
mă fascinează întru totul...Să intru? Să cer mai întâi
permisiunea să intru?Să întreb de ceva anume? Dar ce să întreb?Cu
siguranţă e părăsită...şi dacă nu e? Să privesc doar de
afară?,,
Am
ciocănit..
intru…nimeni nu mi-a raspuns, niciun glas nu m-a invitat să
intru...am intrat...deşi am intrat, uşa încă scârţâie şi se
închide încet, foarte încet, aproape prevestitor...Am pătruns
într-un loc nu tocmai obişnuit...ferestre neşterse, cu
păianjeni...case de păianjeni întinse de la draperiile strânse
până la oberlicht...draperii închise la culoare, cu falduri
pronunţate...se vedea că la origine fuseseră albe, însă în timp
au căpătat o nuanţă de galben, un galben cenuşiu...mă atrăgea
patina timpului impregnată până şi în parfumul degajat din
mobila de aici...un parfum puţin dulceag, înţepător, dar care
provenea dintr-un mediu burghez.. mă atrage tot interiorul. E vechi,
are un farmec aparte...simt că sunt eu însămi acolo...ca acolo a
fost mereu locul meu...în jurul meu mobilierul e ales cu grijă, cu
stil, aş putea spune...un ochi foarte atent şi foarte cunoscător
ar fi aranjat totul...un pian maiestuos ocupă cam o treime din
cameră...iar un gramofon antic stă chiar lângă pian(,,de
ce chiar acolo?,,), pe
o noptiera stil Ludovic al XIV-lea...foarte preţioasă...
Mă
aşez pe taburetul din faţa pianului şi cânt ultima partitura ce
încă asteaptă parcă pe cineva să o interpreteze :
,,fa , la, mi,
re, mi, fa,
sol, si, fa, sol,
la, si,
la, si, do, la,
fa...,,
Aşa
începusem să
intru într-un microunivers, acela al imaginaţiei mele...al eului
meu de altădată...un
candelabru impunător domina întreaga cameră...un candelabru cu
multe braţe, cu multe lumini parcă lipsite de viaţă, mă face să
păşesc în vârful picioarelor spre uşa care mi-a atras atenţia
de la început...e pictată integral cu siluete feminine, dar ceea ce
mă impresionează sunt culorile care nu sunt nici şterse, nici vii,
însa nu au fost atinse de timp...e înfăţişat un dans, parcă, al
celor trei graţii ale lui Raphael... intram
şi ieşeam din mine...mă
trezesc dansând lângă ele sau cântând la pian...şi
apoi, ca şi când cineva m-ar fi scos din visare, mă aflam din nou
în locul în care ma aşezasem, în faţa uţii...simt
că mă invadează acest loc, iar eu nu vreau să mă pun
împotrivă-i...e un loc din amintiri...nu mai există...dar
a existat acolo unde eu am visat...a
fost cu toată realitatea pe care o poate implica imaginaţia
mea..acea imaginaţie care dădea viaţa epocii atât de
râvnite...eram îmbrăcată conform acelei perioade de visare, de
melodii uitate şi de lumini difuze, de cuvinte nerostite şi de
replici seducătoare...o
rochie violet, cu volane mari, dispuse pe arcuri bine prinse şi care
susţin rochia şi o întreţin perfect rigidă...Croiala cambrată
şi cu multe pliuri în partea bustului dă impresia unui corset, ce
se închide la spate cu un şiret din piele....mă învârt în
vârful picioarelor, fac piruete pe melodia ce trăieşte în discul
gramofonului; privesc în fuga mea ferestrele atât de înalte, atât
de umbrite de suflete parcă închise încă în acest loc...mă
fascinează, mă atrag, îmi fură privirea şi paşii mei se duc în
continuu către ele...evident, priveliştea trebuie să dea către
ceva...vreau sa descopăr unde... încerc să şterg cu ceva
geamul...praful s-a lipit atât de bine, încât parcă atâţia ani
la rândul, ploile, ninsorile, toate la un loc, nu ar fi bătut în
afară, ci din interiorul camerei către afară...pe pian mi-a atras
atenţia o batistă cu iniţialele cuiva...fineţea ei la atingere
m-a tulburat...parcă ating ceva personal, ceva care aparţinuse
altcuiva, parca am comis o nedreptate, am violat cu bună ştiinţă
un loc privat...Caut cu privirea o fotografie sau un tablou, ceva
care să îmi arate cui a aparţinut tot ce se află aici..deasupra
canapelei peste care este aşezat un cearceaf, se află într-adevăr
un tablou, peste care s-a aşternut de asemenea o pânză de aceeaşi
textură cu cea a draperiilor...am dezvelit tabloul, iar ochii mi
s-au fixat pe portretul unei doamne, o doamnă îmbrăcată în
negru, cu guler alb, plisat, o doamna ai cărei ochi sunt de o
blândeţe şi o linişte interioară neasemuite...mâinile ei sunt
atât de netede, de pline de viaţă, încât mi se pare că aria pe
care o ascult e cântată încă de ea, acum...în acest
moment...părul ei cenuşiu, prins la spate, mă face să mă gândesc
la o fire foarte organizată, foarte atentă, îngrijită...ochii ei
încă trăiesc...trăiesc în acele ferestre parcă prea înalte,
parcă prea protectoare cu ceea ce existase aici, erau atât de
umbrite, încât ar fi vrut ca niciun ochi discret să pătrundă în
intimitatea acestui loc...ochii ei încă existau în muzica care se
prelingea în suflet ca o otravă pe care ţi-o accepţi, nu din
masochism, ci din bucuria de a asculta măcar o dată ceva frumos,
chiar dacă ireal...şi te îmbeţi cu o viaţă ce a aparţinut
altora, dar pe care ai vrut să ţi-o revendici şi te încăpăţânezi
să susţii că e a ta, că nu a fost niciodată a altcuiva...ochii
ei s-au impregnat până şi în clapele pianului...contrastul atât
de puternic între acea tonalitate de negru şi clapele exagerat de
imaculate e regăsit în culorile vestimentaţiei sale, în
discondardanţa fascinantă dintre rigiditatea hainelor şi chipul
blajin, între mâinile sale ce spun totul despre o viaţă petrecută
în partituri şi cărţi, cuceriri delicate şi fascinante, unice,
sensibilitate şi...ceea ce vârsta presupune de fapt: înţelepciune,
adevăr şi reguli asumate...privirea ei se simte şi în canapeaua
şi în biblioteca atât de plină de cărţi, colecţii vechi, cărţi
valoroase, cărţi de teatru antic, romane de dragoste, partituri
îngălbenite, cărţi cu vieţile artiştilor plastici, muzicieni şi
scriitori...o întreagă enciclopedie...un suflet care a trăit
pentru ea şi care s-a retras în sine, flirtând din când în când
cu timpul, cu oamenii, amăgindu-i şi amăgindu-se de tot ceea ce
credea că presupune adevărata viaţă...
,,Voi
începe să număr, când ajung la cinci să te
trezesti..încep...unu, doi...,,
...dar
a făcut-o pentru un romantism, o delicateţe şi o graţie în
gesturi, cuvinte bine alese, o viaţă rătăcită între paginile
cărţilor, pe acordurile simfoniilor şi adevărata viaţă a
sufletului ei...o aventură fermecătoare cu un risc şi un final
asumate...muzica care răsună de la gramofon parcă vine de departe,
de la ea şi s-a oprit pentru câteva secunde la mine să mă fure
din viaţa mea şi să mă aducă la aceste ferestre către..
,,trei,
patru....,,
...către
o zi în care nimic din toate aceste obiecte de mobilier, în care
acest loc cu totul nu a mai existat...
...şi
eu încă stau în faţa acestei case şi mă gândesc dacă să
intru sau nu...
,,...Cinci!,,
