Legătura
omului cu pământul
„Glasul
pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o
chemare, copleşindu-l [...]”.Glasul
pământului
şi glasul
iubirii
reprezintă coordonatele capodoperei rebreniene “Ion”, ele
ilustrează forţele ce se înfruntă în sufletul protagonistului,
provocându-i în cele din urmă moartea. Relevantă pentru legătura
omului cu pământul este o întâmplare reală, povestită chiar de
Rebreanu, întâmplare ce a avut loc în satul Prislop, unde
scriitorul a locuit o vreme. Într-o zi el a surprins pe câmp un
ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare, care a sărutat
pământul” ca pe o ibovnică”. Acest fapt stă la baza romanului
scris ulterior; desigur, noţiunea de pământ trebuie înţeleasă
aici în sensul pe care îl avea ea la sfârşitul secolului XIX –
începutul secolului XX- ca principală avuţie a ţăranului
român,ea reflectând totodată o poziţie socială,un anumit nivel
de dezvoltare.Cert este că între om şi pământ s-a dezvoltat încă
din cele mai vechi timpuri o legătură unică, solidă, inefabilă.
În
Antichitate, pământul era perceput ca o mamă
ce-l va naşte din nou pe cel plecat dintre cei vii: astfel, pământul
capătă o dimensiune creatoare,dimensiune conturată şi de teozofia
creştină.Din pământ ne naştem,şi în pământ ne vom întoarce.
Şi în mitologia greacă, ciclul creaţiei începe de la Pământ
(Gheea
sau
Geea)
: ea a generat, într-un sens larg,toate formele de viaţă ce au
apărut ulterior în lume şi în cer. Mai presus decât orice, însă,
este legătura omului cu spaţiul natal, cu pământul în care s-a
născut şi în care a copilărit.
Pământul
natal e un loc sfânt. Martor mut al unor istorii uitate, el
perpetuează de generaţii şi generaţii valori umane fundamentale,
obiceiuri şi tradiţii specifice,modele de viaţă, exemple de a fi
şi de a trăi.Pământul natal e promotor al unui întreg bagaj de
cultură şi de civilizaţie,de unicitate şi de
autenticitate.Neschimbat, veşnic căutător al frumosului, înfruntă
cu seninătate timpurile potrivnice şi nedrepte. Loial, transparent,
izvor nesecat de dor şi de căldură, îşi cheamă copiii rătăciţi
înapoi, tăcut şi iertător. Pământul natal reprezintă el însuşi
o istorie: istoria trecerii neîntrerupte a omului prin lume.
Pământul
natal i-a conferit dintotdeauna omului sentimentul de apartenenţă:
prin intermediul său, acesta din urmă are posibilitatea să se
(auto)definească. Pe de altă parte, putem constata că, de-a lungul
timpului, valorile, tradiţiile şi, într-un cuvânt, specificul
unei anumite comunităţi s-au perpetuat într-o mai mare măsură la
sat. Viaţa rurală a fost poate mai săracă din punct de vedere
economic şi intelectual, însă, în afara oricăror concepte şi
structuri imuabile, ea s-a dezvoltat într-o perfectă armonie cu
natura şi cu Dumnezeu. De aceea consider că alta a fost raportarea
ţăranului la pământ, comparativ cu cea a citadinului prins mereu
în activităţile cotidiene, a omului care nu mai are timp să stea
de vorbă cu sine însuşi (nu putem nega fenomenul de alienare a
omului modern, inclusiv de el însuşi). Satul românesc, însă, nu
mai are nici o scăpare „din încercuirea la care îl silesc
sărăcia şi înapoierea” (M.Nazat). Şi, cum în zilele de astăzi
trăieşte ultima generaţie de ţărani autentici a României, acea
raportare a omului la pământ, despre care vorbeam, tinde să se
uniformizeze.
Ne
naştem într-un loc, în care copilărim, de care ne îndrăgostim
iremediabil, pe care îl visăm şi ne dorim peste ani şi ani să îl
revedem. De ce, uneori, nu putem rămâne ACASĂ la nesfârşit?
Timpu...destinul sau mersul lucrurilor sunt doar câteva dintre
posibilele răspunsuri. Aşa a fost să fie-semn al unei fatidice şi
dureroase resemnări atât de specifice poporului român.
Legătura
omului cu pământul îşi capătă
expresia şi în literatură. În „Prefaţă” la „Aspecte ale
mitului”, de Mircea Eliade, criticul literar Vasile Nicorescu
apreciază că „în fond niciun titlu nici o glorie, nici o aureolă
nu acoperă în aur fiinţa unei opere, forţa unei idei sau a unui
sistem de gândire la spaţiul de obârşie spirituală, cutia de
nepieritoare rezonanţă a pământului natal”. Într-adevăr,
acesta este cel care contureză portretul Creatorului de cuvinte, cel
care îi creionează sistemul de gândire, felul de a fi şi de a
acţiona. Mulţi scriitori conştientizează importanţa spaţiului
natal abia când sunt departe de el, în exil; un astfel de scriitor
spunea odată că „în exil orice incercare de a prinde rădăcini
pare o trădare, o recunoaştere a înfrângerii”. În fond, exilul
e visul unei întoarceri glorioase, e speranţa regăsirii, a unui
nou început. Întoarcerea ab
originem
e o constantă a umanităţii, e speranţa de a înţelege de ce. Nu
în ultimul rând, păstrarea legăturii cu spaţiul natal presupune
menţinerea limbii materne, ca mod de exprimare, şi reiterarea (cel
puţin la nivel mental) a obiceiurilor, tradiţiilor specifice. De
altfel, mulţi scriitori români din exil au scris şi continuă să
scrie în limba română (Mircea Eliade, Emil Cioran, Norman Manea
etc.).
La
pământ ne putem referi şi în sensul de „teritoriu istoric”
aparţinând unei anumite naţiuni. Spre exemplu, între românii din
Bucovina românească şi cei din partea de nord a provinciei,
înăilată în graniţele Ucrainei, au existat şi există legături
culturale (şi nu numai) foarte puternice. La fel şi în cazul
românilor din Basarabia.
Pământul
e leagănul civilizaţiilor, e martor mut al înfloririi şi
decăderii lor în timp. Legătura dintre om şi pământ e
indestructibilă, eternă. Căci peste ani şi ani, fiecare dintre
noi vom auzi chemarea Pământului(...).
