Legatura
omului cu pamantul
De mici,dinainte de clasa a VIII-a,invatam din “Miorita”,”Baltagul” sau chiar din Legenda mesterului Manole ca romanul iubeste ce e al sau,lucrarea sa si are o legatura speciala cu pamantul.
Mai
tarziu am citit “Ion” si l-am indragit pe acesta pentru ambitia
si perseverenta sa in atingerea scopurilor,viselor sale.Scena care
m-a ingrozit a fost cea a sarutarii pamantului.Daca prima data m-am
speriat si am zis ca eu nu as face asa ceva niciodata,peste mult timp
am inteles valoarea simbolica a gestului sau:contopirea cu prorpiul
vis,dedicare,pasiune pusa in trairea fiecarei clipe.Nici acum nu as
saruta pamantul desi au fost clipe cand mi-a fost foarte drag si as
fi facut asta.Unele emotii sau sentimente nu pot fi explicate.Nu poti
explica unui superficial ce inseamna sa ai dragoste pentru pamantul
tau:proprietatea ta si pentru meleagurile natale.El nu poate
concepe,nu poate crede,nu intelege.
Am
fost plecata de acasa si dorul,faptul ca nimanui nu i-a pasat de mine
cand am fost bolnava m-a facut sa vreau sa sarut pragul usii casei in
care sunt iubita si ingrijita,ocrotita si picioarele mamei mele,omul
care si-ar da si sufletul pentru mine,ingerul meu pazitor,dumnezeul
in carne si oase.Pleaca printre straini si odata intors acasa vei
iubi tot ce lasasei in urma.Am vorbit cu cineva plecat din tara si
nostalgia,dorul lui de tara m-au intrigat.Isi amintea
tara,muntii,totul ca raiul pe pamant.
Romanii
au un devotamanet pentru pamantul lor.S-a pastrat din strabuni idea
de a nu instraina pamantul familiei.Un cantec vechi zicea:”Sa nu
vinzi casa parinteasca…”.Adevarul ca noi vrem sa pastram
obiectele,lucrurile care au valoare sentimental.Pastram intotdeauna o
amintire placuta a copilariei,a gradinii de legume,a livezii cu pomi
fructiferi in care ne jucam “alergatea”Imaginea bunicilor si a
pamantului lor a fost evocate in mai multe opera autohtone:”La
medeleni” de Ionel Teodoreanu,”dincolo de nisipuri”de Fanus
Neagu,s.a.
De
fiecare data cand am fost la bunica,la Bertea,o zona asemanatoare
imaginii mele de rai,m-am apropiat pentru cateva ore de pamant. I-am
apreciat frumusetea,l-am atins parca simtindu-i pulsul,l-am lucrat cu
entuziasm si drag de parca ar fi fost pretios ca aurul,am stat jos,pe
el si m-am uitat in jur de fiecare data cu o emotie noua:cerul e mai
frumos la deal sau am uitat noi campenii sa-l privim,padurile
virginale se leagana pe note,ca in visele caudate,pasarile canta
incantandu-ne urechile prea surde.Totul e minunat acolo.Pamantul ala
roditor da oamenilor tot ce au nevoie.Incepusem sac red ca as vrea sa
traiesc acolo.De fiecare data cand urc ulita ce urca spre cer simt ca
ma sufoc:nu mai am aer,gafai de parca as fuma.Un vis de-al meu e
sa-mi construiesc o cabana acolo,un mic colt de rai intr-un rai mai
mare.Viata oamenilor de acolo e simpla,dar sunt urmasi ai familiei
Lipan din “Baltagul”:voiosi,cu inima usoara,femei frumoase,viata
lunga,lipsita de boli sau griji in plus.Traiesc natural,ca acum 200
de ani si sunt fericiti.Pamantul le ofera tot ce au nevoie.Vin mereu
acasa cu chef de compus si-mi iubesc petecul de pamant mai mult
pentru ca,atat ca poate,imi ofera roade bune,gustoase.Simt mereu o
bucurie inexplicabila cand sap si pun in gradina sau cand
lucrez,culeg porumbul de la camp.Mandrie,multumire,extaz,speranta,nu
stiu ce poate fi.Cert e ca de cand ne nastem,venim pe acest pamant si
pana cand murim,ne unim cu pamantul,simtim o legatura cu acesta,un
sentiment straniu ne umple sufletul.
Consider
ca oamenii care au iubire pentru pamantul lor,sunt capabili de iubire
de orice fel,pot simti empatie,au un suflet mai bogat,mai implinit
decat ceilalti.
