Legătura
Și
totul a început cu ceilalți fiind iadul. Sau nu. Invers, iadul
fiind ceilalți. Nu văd întocmai relevanța. Iadul, ceilalți,
oameni închiși în aceeași cameră descoperind starea efemeră a
iadului. Nu, nu, nu efemeră ci… abstractă. O psihologizare târzie
a ceea ce Faust știa deja de pe vremea lui Marlowe. Starea de spirit
ce aduce deznădejdea la nivel de artă pentru Mefistofel.
Deznădejdea ce aduce iadul la nivelul Pământului. Interesant
silogism totuși. Faust s-ar fi jucat puțin cu această mentalitate.
Deznădejdea e la nivel psihologic. Iadul reprezintă deznădejdea.
Concluzia nu foarte dificilă ce se poate trage e că iadul e la
nivel psihologic. Nivelul psihologic la rândul său e inclus mai
mult sau mai puțin în partea noastră umană, fizică, palpabilul
din noi. Astfel, putem aduce cu ușurință iadul pe Pământ. Nu
trebuie să fie neapărat un spațiu material, noi suntem… nu, nu,
psihicul nostru, mentalitatea noastră îl concretizează, poate
chiar fără cunoștință de cauză. Cu câtă ușurință putem
aduce ceva atât de material atât de aproape de noi, fără a ne da
seama de fapt de consecințe, de faptele noastre. Încă de pe vremea
lui Marlowe s-a putut observa că Faust al nostru nu se temea de
draci, nu se temea de focul veșnic al iadului de sub pământ, nu îi
era frică de împunsăturile de suliță ce l-ar fi putut urmări
veșnic, ci de eternizarea acestui iad pe plan psihologic. Se temea
ca deznădejdea lui să nu devină veșnică. Curios că și-a oferit
sufletului diavolului, însă cu mult înainte ca cei 24 de ani să
se scurgă, acesta a reușit cu cea mai mare dibăcie să îi procure
mintea, psihicul, și să aducă iadul mai aproape de el, de
terestru, decât și-ar fi putut vreodată imagina Faust.
Nu
omul e cel legat de pământ, ci omul e cel ce leagă pământul de
cer. E ca un vrej uman de fasole asemănător cu cel din povestea
populară, ce își poate întinde brațele, metaforic vorbind
desigur, până în cele mai adânci depărtări ale cerului. Cu câtă
ușurință se poate demonstra că iadul, asemuit cu partea subterană
a lumii poate fi adus, chiar inconștient, pe pământ, urmând
aceeași logică putem arăta că iadul poate ajunge, cu ajutorul
omenirii, cu ajutorul nostru, până la cer. La fel cum Lucifer,
pentru a putea cădea din rai a trebuit mai întâi să treacă prin
această cale de mijloc, numită Pământ, trebuie să treacă și
iadul, Mefistofel, deznădejdea, prin noi, prin psihicul nostru
pentru ca, în cele din urmă să ajungă înapoi la originarul cer.
Se
creează astfel un fel de cerc vicios ce nu poate exista fără
umanitate. Noi putem lega cele două spații considerate multă
vreme, poate chiar până în zilele noastre, concrete, unul de
celălalt. Putem deveni acei ”ceilalți” din piesa lui Sartre;
însă ceilalți pentru iad, ceilalți pentru rai. În loc să fim
spațiul ce separă cele două eternități, noi devenim ceilalți,
devenim iadul pentru ele, unindu-le. Noi suntem legătura.
